Totul s-a întîmplat mult prea repede. Înspăimîntător de repede. Așa cum se întîmplă toate în jurul Gulnarei. Nu reușești să clipești și ești deja implicat în ceva ce încă nu înțelegi prea bine cum se cheamă, și pînă te freci nedumerit pe la ochi, te trezești că absorbi fluxul nebun de energie, preparat după o rețetă doar de ea știută.

Lucrăm deja demultișor în același birou, suficient de mult ca să ne săturăm una de alta. Dar nu prea poți să zici că te poți deprinde cu ea. În fiecare dimineață oricum tresari de hohotele ei de rîs și nici măcar nu mai încerci să te ascunzi de această neprețuită calamitate naturală. 

Hai Yolka, să vorbim. Hai că am nevoie urgent de interviu, o să mă omoare ăia. Hai că n-o să reușim să vorbim mai nimic. Numai nu-mi pune întrebări idioate!»

Ups, sughiț eu în gînd. Dar eu de altele nu știu să pun. Ce să întrebi o femeie care a dat un milion de interviuri ca să nu pari banală? Despre Gulea-fotograful se cunosc multe. Dar despre Guleaomul? Dar despre Gulea-femeia?.. 

Fac un „hm” plin de subînțelesuri, cultivîndu-mi un aer deștept... 

Zi-mi, te rog, ești mulțumită de ceea ce faci în plan profesional? 
Gulea nu mă lasă să pun cum se cuvine un semn de întrebare la sfîrșitul frazei: nu, nu și iarăși nu! Sînt dezamăgită de toate lucrările. E un moment de ruptură. 

Începi să-ți plîngi de milă, să te dai bătută? 
Ba bine că nu! E o etapă de dezvoltare pur și simplu. După această perioadă trebuie să urmeze numaidecît ceva nou și minunat! 

Ești în proces de revizuire a valorilor? 
Nu, valorile mele nu se schimbă, s-a schimbat atitudinea față de lumea mea interioară, am început să trag cu ochiul la ea. Am văzut și am înțeles toată adîncimea și strălucirea Alter Ego-ul meu. Am vrut să împart ceea ce am văzut cu lumea din jur. Așa s-a născut proiectul „Noaptea transformărilor”.

Da, acesta e proiectul tău, copilul tău. Dar atunci cînd trebuie să fotografiezi pe bani, îți este greu să mergi împotriva gusturilor tale estetice?
Sigur, uneori organismul meu se revoltă, mai ales atunci cînd văd că ceea ce trebuie să fac e departe de ceea ce vreau, dar sînt profesionistă și profesionalismul nu suportă separarea pe criterii „îmi place — nu-mi place”. Trebuie să-ți faci meseria și s-o faci bine. 

Nu-ți pare că acest cuvînt este oarecum împietrit? 
Evident, dar în meseria noastră trebuie să fii anume așa. Sînt foarte mulți fotografi care fac proiecte frumoase. Dar într-o fotografie de reclamă e nevoie de un profesionist. 

Așadar. Toți știu că tu ești un om-explozie, om-vulcan, om-fulger. Mereu alergi, mereu te agiți. Urli în biroul nostru, ne încurci să lucrăm... (Gulnara rîde în hohote) 
De fapt, nu sînt eu singura aici care fac gălăgie. Poți să-ți închipui că tu ești liniștea întruchipată. 

Nu e vorba de asta. Dar, la modul tău de viață, să zbori ca un fluturaș... Doar ai trei copii, un soț, proiecte interminabile. De unde iei atîta energie? Și reușești peste tot! Divulgă secretul măcar bunei tale prietene! 
O, aici a lucrat sfînta natură. Tot ce trebuie să faci pe urmă e să menții echilibrul, să generezi energie. Și poți s-o generezi doar prin iubire. Ce înseamnă să iubești? A iubi înseamnă a oferi. Cu cît mai mult oferi, cu atît mai mult ți se întoarce înapoi. E un adevăr vechi decît lumea, mi-e și jenă să-l repet, dar de la asta nu devine mai puțin actual și funcționabil. 

Și compasiune. În cea mai pierdută ființă poți găsi lăstare de bine și frumos. Deci, iată, în ultimul timp s-a trezit în mine un asemenea dor nebun de a da, a oferi, a împărtăși... o adevărată necesitate vitală. 

Asta aparţine mai mult de transcedental. Dar dacă o luăm pe Gulnara cea pămîntească? De exemplu — Gulnara și soțul său. Cum ai reușit să păstrezi o relație atît de tandră în 20 de ani? Cum poți să suporți un bărbat atît de mult timp? 
Gulnara rîde la fel de asurzitor. Din nou. Aș compara viața în doi cu un dans. Cu un tangou, mai exact. Nu te relaxezi niciodată. Ești întotdeauna gata să cazi, și în același timp ești deschisă pentru tandrețe și pasiune. Să zic că eu sînt cea care cedez mereu — ar fi nedrept. Să zic că el e cel care cedează, ar fi la fel de nedrept. Nu poți să spui o singură dată „te iubesc” și să te gîndești că mai departe totul va merge ca pe roate. Viața în cuplu este o muncă nesfîrşită asupra ta. Dar în ea trebuie să fie un impuls, o scînteie de nebunie. 

Ce atitutdine are soțul tău față de meseria ta? Față de faptul că ești mereu ocupată? 
O, foarte bună. Mă susține mereu. 

Hm, ce tip pozitiv! Hai să încercăm altfel. Tu ești o tipă cunoscută, apari mereu în media. Nu e gelos pe slava ta? 
Hmm, nu pot să numesc acest lucru gelozie. El se bucură sincer de succesele mele. Unicul lucru care îl poate indispune și chiar îl indispune uneori este faptul că nu dedic suficient timp familiei. Dar își asumă fără crîcnire multe dintre grijile casei. Adică, el acționează, nu se plînge. Această trăsătură rară de bărbat adevărat îmi provoacă respectul și neasemuita recunoștință. 

Aşadar, viața ta de familie îți aduce bucurie, copiii tăi îți aduc bucurie, munca...? 
Da, sînt un om absolut fericit. 

Dar! Deși tuturor li se arată acea Gulnară vulcanică, tînără și veselă, pot fi remarcate la tine și alte lucruri — o singurătate absolută și o tristețe ancestrală. Fii de acord că ele nu prea coincid cu masca ta exterioară... 
Da, despre mine se zice că sînt un extrovert tipic. Dintr-o parte, probabil așa și arăt. Dar ţie să-ţi spun că asta nu-i decît o formă de apărare? 

În ultimii ani am avut timp să mă gîndesc la multe, mi-am făcut concluzii, mi-am schimbat atitudinea față de multe lucruri. De exemplu mi-am schimbat atitudinea față de moarte. Nu zic că o chem. Nu. Pur și simplu am învățat să o accept. Pentru a învăța să te bucuri de viață trebuie să nu te temi de moarte. Să o transformi din dușman în prieten. 

În al doilea rînd, mi-am schimbat atitudinea față de singurătate. Oricîți prieteni, soții, soți, copii, amanți ar avea, el vine pe lume singur și pleacă singur. Și dacă toată viața cauți un om care să te înțeleagă, să te ajute, să te susțină în toate, atunci uită-te în oglindă și salută-l. În general, am început să-i accept pe oameni așa cum sînt. Chiar dacă fac ceva care vine în contradicție totală cu legile moralei, acesta este drumul lor. Înseamnă că ei trebuie să acumuleze anume această experiență, pentru ca să înțeleagă ceea ce trebuie să conștientizeze. 

Asta-i! Să conștientizeze. Tot ce ai spus tu acum, eu am citit deja. Și le-am înţeles. Dar încă nu le-am conștientizat. Dar tu, am impresia, ai parcurs această cale. Cît de departe este înțelegerea de conștientizare? 
E la diferite depărtări. Uneori ai nevoie de un minut, altă dată — de ani. Depinde de experiența vieților trecute. Doar toată această informație se păstrează pe flashul subconștientului. Însă doar la nivel de cunoștințe teoretice nu funcționează. Trebuie să le treci prin tine, să le accepți, și atunci îți va fi garantată armonia. 

Cum să ajungi la asta? 
(zîmbind) Să lucrezi asupra ta, ce ne mai rămîne de făcut? În afară de asta, am ajuns la o stare foarte neobișnuită pentru mine — contemplarea. Chiar și pe mine însămi. Numai așa poți să vezi mai multe, să încetezi să te mai identifici cu procesul. Asta ar însemna să nu fii furie, ci să o contemplezi. E mai ușor să controlezi totul. Și pentru sănătate e mai bine. Nu suferi de stresuri. Și faci mai puține prostii. 

Uite, îmi spui toate astea și în mintea mea se constituie imaginea unei femei luminate. Dar slăbiciunile umane? Dar lucrurile serioase, relațiile și legăturile, de exemplu? 
Ar fi o prostie să zic că trăiesc într-o lume materială păstrînd un dezinteres iluminat pentru cele lumești. Nu, desigur. Am copii, și asta e cea mai mare responsabilitate, sînt oameni care depind de tine. Și iată, datorită acestui lucru, trecînd prin multe, începi să ajungi la adevărurile spirituale. Aflîndu-te anume în această lume materială. E ușor să fii iluminat în munți, unde nimeni nu te atinge. Dar încearcă să faci asta într-un megapolis. 

Dar asemenea lucruri ca hainele frumoase, mîncarea gustoasă, confortul. Poți să te lipsești de ele? 
Posibil că pot,, dar parcă și m-am deprins cu ele. Dar, știi, cu cît mai mulți bani ai, cu atît mai multe probleme ai. 

Da, da! Era consumerismului a sosit. Zi-mi, nu ne autodistrugem? 
Mie mi se pare că societatea, totuși, începe să se trezească încetul cu încetul. Sînt optimistă. Era iluminării totale se apropie. Evident, nu atît de repede cît ne-am dori. Poate noi nici n-o să ajungem să ne vedem. Dar va fi. Eu știu. 

Spune, dacă ar fi sărivim în viitor, aparatul de fotografiat este prietenul tău pentru totdeauna? 
Cred că va fi mereu alături. Nu știu dacă va fi mereu meseria mea, dar îmi voi fotografia cu cea mai mare plăcere nepoții și strănepoții. 

Totuși nu înțeleg prea bine, de unde iei atîtea puteri? De exemplu, proiectul nostru. Ai avut forțe să găsești și să cari mobile, să cauți accesorii, să aștepți pînă se va termina interminabilul machiaj, să ai grijă de mîncare, apoi să mai și fotografiezi! Și să faci toate astea cu ușurință, fără să încetezi să hohotești așa ca să tremure sticlele. De unde? 
Yolocika, trebuie să înveți să te eliberezi. Cărăm pe ghebul nostru foarte multe greutăți mentale. Se pare că dacă scapi curelele — gata, totul s-a dus. Dar nu e nici pe departe așa. Ai și pornit elicele helicopterului. A rămas să urci și să zbori. Cum o lași în pace, problema se rezolvă de la sine. 

Of, ce bună și corectă ești. Pînă la greață! (ne hlizim deja amîndouă). Dar zi-mi, de ce ți-a fost rușine ultima dată? 
Ei, de e îmi pui asemena întrebări? Îmi este greu să răspund, dar ultima dată mi-a fost rușine cînd am țipat la copilul meu. N-am rezistat, mi-am ieșit din fire. Dar ei sînt atît de de neajutorați. Vezi, din cauza ta plîng! (Și văd că într-adevăr cum pe obrajii dragei mele interlocutoare curg lacrimile. Mi se face rușine și încerc să schimb tema discuției). 

Gulea, cum te simți la noi în birou? Înainte erai un lup siguratic, acum ești nevoită să suporți o hoardă întreagă de nebuni inadecvați. 
O, eu vă iubesc atît de mult pe toți! Sînteți acuma a doua familie pentru mine. Chiar și soțul este gelos cîte odată. Iar acest proiect, „Noaptea transformărilor”, ne-a apropiat și mai mult. Sîntem pe aceeași undă emoțională. Sînt atît de fericită că sînt aici! 

Ce plăcere să aud asta! Și noi te iubim foarte mult! Pentru că umpli atît de bine spațiul, încît ți se pare că ai fost aici dintotdeauna. Sau cu binele te deprinzi repede? Ce să mai vorbim, sîntem niște norocoși! 
Gulea rîde iarăși. Asta e ea! Calea scurtă de la plîns la rîs nu e un semn de dezechilibru. E din cauza că în Gulea stă demult și bine un copil care se mișcă în unison cu spațiul, privind în jur cu ochii larg deschiși. 

O știu toți, fără să o cunoască nimeni cu adevărat. Așa e ea. Gulnara, cunoscuta necunoscută.