Am vrut s-o provoc chiar de la începutul rundei pe şahista Diana Baciu. A reacţionat aproape instantaneu, cu o seninătate juvenilă în ochi: “ Eu sunt prietenă cu bărbaţii. Recunosc, atunci când îi înving, simt o bucurie înzecită, dar mă calmez repede. Un creier încins nu te ajută la nimic, dimpotrivă, îţi slăbeşte puterea de concentrare, lucru aproape fatal în şah”.  Continuă să povestească, mijind expresiv de sub rama ochelarilor, iar poveştile despre caracterul închis al şahiştilor începe să se destrame în creierul meu ca nişte bule de săpun. “În general, şahiştii sunt oameni destul de ciudaţi...”

Tradiţional, despre copiii care fac sport de performanţă sau muzică profesionistă,  se consideră că sunt lipsiţi de copilărie... Atunci când alţii de teapa ta ies afară la joacă, tu iei vioara sau tabla de şah subsuoară şi...la muncă silnică? 

În primii trei ani de şcoală aşa a şi fost: până la ora 13 eram la şcoală, la ora 14 mâncam ceva în fugă la cantină, după care făceam şah până la ora 17. Pe drum mă odihneam,  acasă trebuia să fac temele pentru a doua zi. Mama urmărea tot procesul. Dacă scriam urât îmi rupea pagina şi, vă asigur, putea face acest lucru de zeci de ori.

Dacă nu scriai frumos sau dacă nu scriai corect?

Dacă nu scriam frumos. Acum am un scris frumos, dar la începutul şcolii lăsa de dorit. Mama a găsit modalitatea, prin care să mă facă să-mi doresc să fiu cea mai bună. Nu eram deloc un copil cu care comunicarea ar fi uşoară. De mică sunt mai aspră la caracter, ambiţioasă, nu toţi oamenii ar rezista la pornirile mele. Mi se întâmplă să cunosc oameni noi şi să mă înţeleg bine cu ei, dar după o anumită perioadă ei se îndepărtează, din simplul motiv că eu încep să domin situaţia şi să exercit presiuni psihologice.

Deformare profesională? 

Cu siguranţă, are legătură şi cu şahul, pentru că dacă adversarul simte că este mai puternic la nivel psihologic, îi este mai uşor să joace. Unii jucători folosesc anumite trucuri pentru a te împiedica să te concentrezi...

De exemplu, pot să facă gesturi iritante, cum ar fi bătutul în masă sau alt gest repetitiv enervant?

În timpul unui joc veneau multe persoane şi mă băteau pe umăr. Mă deranja foarte tare, dar m-am montat psihologic să nu le dau improtanţă. La sfârşitul partidei, mi-am dat seama că am reuşit cu puterea minţii să trec peste acest episod. Pur şi simplu, de la un anumit moment s-a tăiat firul, nu ţineam minte cine s-a mai apropiat, ce a zis, mă gândeam doar la mutarea pe care trebuia să o fac. Am avut perioade în care stăteam mult sub apă rece, ca să-mi dezvolt capacitatea de concentrare sau făceam mai multe lucruri concomitent. De exemplu, puteam să joc şah cu muzică pe fundal. Acum pot să citesc, să ascult muzică şi să vorbesc cu cineva, fiind capabilă în acelaşi timp să înţeleg ceea ce citesc. În general, şahiştii sunt oameni destul de ciudaţi.

Nici după prima medalie nu am conştientizat că sunt bună la şah...

Dar în ce constă ciudăţenia lor? 

Sunt mai singuratici. Bărbaţii-şahişti pot să trăiască mulţi ani singuri. Deşi, oameni mai veseli decât şahiştii nu ştiu dacă am întâlnit. Dacă într-un grup majoritatea sunt şahişti, mă distrez mult mai bine. Nu sunt deloc nişte tocilari, aşa cum şi-i imaginează mulţi oameni.

Când ai conştientizat că eşti bună la şah?

Nici după prima medalie. Cred că, nici după a doua. Chiar dacă a fost un început cu foarte multe trofee. La Campionatul Mondial aveam deja locul 6 şi cupa în categoria până la 10 ani în Grecia. Apoi medalia de bronz în Georgia la Campionatul Mondial, iar în 2007, în Grecia, am obţinut medalia de aur între elevi. Abia în anul 2008, atunci când am luat încă o dată medalia de bronz la Campionatul Mondial din Vietnam, am realizat că sunt bună. Presiunea psihologică la aceste campionate este destul de mare. Sunt persoane care joacă bine, dar nu reuşesc să câştige. E important să prinzi acea undă, acea stare în care câştigi partidele una după alta, când ai siguranţa că nu o să pierzi. La primul meu Campionat Mondial, în 2004, în Thessaloniki, Grecia, jucam în categoria copiilor până la 10 ani. Eu eram mică, pentru mine nu conta atât de mult, dar maturii îi ziceau mamei că nu trebuie să-şi facă speranţe foarte mari, pentru că ar putea urma o dezamăgire. Câştigam partidele una dupa alta şi, în final, am fost printre primii 6. Atunci am înţeles că dacă îţi doreşti tare ceva,  nu trebuie să te temi că o să te dezamăgeşti.  După a 3 medalie m-am simţit puternică. Puteam învinge maeştri cu rating mai mare, bărbaţi inclusiv. Dar trebuie să ştii când să te opreşti. Pentru că uneori trăieşti o aşa euforie, încât îţi pare că eşti invincibilă.

Go, go, Diana, go, go!

Se leagă prietenii între participanţii la campionate?

Sigur! Îmi amintesc că aveam 12 ani şi participam la Campionatul Mondial în Georgia. Atunci am luat prima mea medalie. Mă împrietenisem cu delegaţia din Kenya. Ei veneau la mine în fiecare zi înainte de rundă şi mă încurajau “Go, go, Diana, go, go!” Mi-am făcut mulţi prieteni, din toată lumea. Am prieteni care mi-s foarte dragi din Brazilia, Australia şi, bineînţeles, din Europa. De obicei, ne intâlnim la turnee. 

Cât de des mergi în turnee?

În fiecare lună. Pe site-ul oficial al Asociaţiei de Şah Mondial se anunţă toate turneele importante şi decid la care vreau să merg. 

Cum ai descrie stilul tău de a juca? E mai mult bazat pe logică sau pe intuiţie? 

În şah sunt recunoscute două stiluri de joc: poziţional şi tactic. În ultimul, totul ţiine de atac, totul se jertfeşte şi se duc bătălii, ca într-o luptă adevarată. Cel poziţional este bazat pe manevre. Petreci mult timp să-ţi îmbunătăţeşti poziţia. Când eram mai mică, abordam doar stilul tactic. Mă concentram foarte mult pe atac. La un moment dat, am înţeles că nu este o abordare corectă, că trebuie să pui mai întâi piesele pe poziţiile lor şi după asta să începi atacul. 

Ce este caracteristic mediului jucătorilor de şah? 

Nu le place să se trezească dimineaţa devreme. Noaptea e mai bună pentru că e linişte, te poţi concentra mai bine şi atunci joci. Se mai poate zice că şahiştii sunt persoane încăpăţânate. E foarte greu să-i contrazici. Fetele care joacă şah au o personalitate de fier, nu sunt prea flexibile. Le place să domine. Chiar şi în relaţia cu bărbaţii. 

Se referă şi la tine, să înţeleg?

Sper să am un soţ care va putea să mă schimbe, ca să nu fiu atât de încăpăţânată şi critică. Aş vrea să fie un bărbat cu o personalitate mult mai puternică decât a mea. Sunt foarte ambiţioasă. Rareori mă mulţumesc cu puţinul. Sunt perfecţionistă ca şi mama.  

Există diferenţe între modul în care joacă femeile şi cel în care joacă bărbaţii?         

Mie îmi este mult mai uşor să joc cu bărbaţii. Aici este un aspect foarte interesant. Şahul feminin practic nu este un sport – este o luptă psihologică între două femei. E o competiţie la nivel de frumuseţe. Bărbaţii se concentrează să ofere ce e mai bun din ei, pentru a câştiga partida. Când joci cu o femeie, contează foarte mult planul psihologic. Pentru o femeie este dificil la nivel psihologic să joace dacă se simte inferioară. În prezent, toată elita şahului sunt consiliaţi de psihologi specializaţi. Şi asta, pentru a învăţa tehnici de presiune asupra adversarului. Eu nu prea credeam că există astfel de metode până să aflu chiar de la jucătorii de elită că aceste lucruri se întâmplă. 

Datorită şahului călătoreşti foarte mult. În ce ţări ai fost? În ce ţări ai vrea să mergi?

Am fost în 20 de ţări: Grecia, Turcia, Serbia, Muntenegru – de câte 4-5 ori în fiecare. Dar vreau să călătoresc mai mult în afara Europei. Pentru că am fost doar în Vietnam – acolo se desfăşura Campionatul Mondial. Într-atât e de diferit totul! E unica ţară din cele pe care le-am vizitat în care oamenii sunt într-atât de deschişi şi nici nu zâmbesc fals. Lumea nu are magazine, supermarketuri. E o mizerie insuportabilă acolo, sărăcie, un miros insuportabil în piaţă, vezi şoareci în centrul oraşului. Dar există un altceva şi-un nu ştiu cum care mă atrage.

Nivelul de organizare a competiţiei a fost unul bun?    

Au fost mulţi voluntari care aveau grijă de detaliile legate de organizare. La alte competiţii nu întotdeauna sunt voluntari. În Vietnam, da. Eram trei persoane din Moldova – eu, mama şi antrenorul. Ei nu prea vorbeau limba engleză şi aşa cum nu era un şef al delegaţiei, trebuia să mă descurc. Aveau un accent foarte ciudat şi nu reuşeam să ne înţelegem. La sfârşitul rundei urma să ne ducem la hotel.  Nu a fost o sarcină prea uşoară, aşa că am învăţat denumirea străzii şi a hotelului în vietnameză. Dar a fost foarte plăcut acolo, pentru că oamenii erau foarte binevoitori, mereu cu zâmbetul pe buze. Şi, mai ales, şocaţi. Nu văzuseră niciodată oameni atât de înalţi. Unde mai pui că antrenorul meu are 2 m înălţime. În plus, mâncarea a fost foarte delicioasă. Am fost serviţi şi cu bucate mai extravagante: clătite cu carne de pisică, carne de struţ, broaşte, fructe de culoarea curcubeului...

Beneficiezi de un oarecare suport din partea statului? 

Să-ţi explic: în cazul participanţilor din alte ţări, delegaţiile cu care aceştia vin la competiţii sunt mai numeroase. Ei au un şef de delegaţie care se ocupă de toate formalităţile legate de călătorii. La noi, trebuie să mergi la Federaţia de Şah să primeşti actele necesare pentru viză şi după aceasta te ocupi singur de procedura de plecare. În România, de exemplu, copiii primesc bani pentru victoriile obţinute la nivel internaţional. În cazul meu, am primit o singură dată o scrisoare de mulţumire din partea lui Voronin. Am mai primit în diferiţi ani un laptop şi apoi un dvd player. Mulţi sportivi de-ai noştri, anume din aceste motive, joacă pentru alte ţări...Des întâlneşti un Ursu sau un Ciobanu printre echipele Marocului sau Muntenegrului...   Am primit propuneri de a juca pentru alte federaţii (România, Bulgaria), dar nu am acceptat pentru că vreau să joc pentru ţara mea, deşi aş putea obţine mai multe beneficii în altă parte.  Lumea începe să recunoască Moldova ca o pe ţară puternică în şah datorită victoriilor participanţilor noştri: Irina Bulmaga, Elmira Scripcenko, Viorel Bologan, jucător de elită, care a ajuns la un nivel foarte mare, Viorel Iordăchescu care lucrează cu jucători care sunt primii 10 în lume, Dumitru Svetuşkin – toţi aceştia se bucură de un mare succes la nivel internaţional. 

Care a fost primul tău adversar cu adevărat bun? Ce strategii ai folosit ca să-ţi asiguri victoria? 

În 2009 am fost la un turneu în Bulgaria, într-o rundă jucam cu un mare maestru, care avea şi un nivel mult mai mare decât al meu. M-am dus fără mari speranţe la această rundă. Trecuse o oră de la începutul rundei şi încă nu pierdeam, mai trecuse una – nu pierdeam în continuare, a mai trecut una - văd că am o poziţie mai bună şi atunci am înţeles că, de fapt, câştig. Strategia este să nu te gândeşti la rezultat. Să mergi cu o dispozitie bună la joc. Să ai încredere în tine. Am fost în ianuarie în Cehia la un turneu, acesta a fost cel mai bun turneu pe care l-am jucat vreodată în viaţa mea. Mi-am făcut şi normă de maestru, mi-am ridicat şi ratingul cu 50 de puncte. În sfârşit, am jucat într-un Open internaţional. 

Îţi rămâne timp pentru “altceva”,  în afară de şah?

Nu renunţ la tenis, citesc ca o apucată. Îmi place mult Rocky Balboa, este un film care mă motivează, mă ajută să rezist. Ascult muzică şi, poate e straniu, dar ador să gătesc.