Oare cine a uitat să-și spună părerea și păsul asupra independenței noastre? Politicieni cu electorat și fără, experți de toate soiurile și în toate soiurile, analiști politici, analiști economici, pur și șimplu analiști, artiști emeriți și mai puțin, vedete cu fani și cele cu bani, scriitori cu publicații și fără, istorici și pur și șimplu doctori în istorie, militari în termen și fără termen(i), pensionari care au și uitat ce se sărbătorește, vânzatori la piață care n-au știut și nici nu vor ști vreodata (de) ce se sărbătorește, oameni de rând și cei„fără rând”, întrebați și mai ales neîntrebați…îți venea să scrii/vorbești/cânți/înjuri despre „neatârnare”.

 „Vor trece în goană veacurile și elevii vor căsca deasupra istoriei zguduirilor noastre…”, Vladimir Nabokov, Scrisoare către Rusia

Mergem înainte... înainte era mai bine...

Părerile s-au divizat. Pentru unii, Independența este un Bine, care permite să se meargă înainte, într-un viitor luminos, care este cel european. Pentru alții, din contra, este o povară, fiindcă nu mai pot merge cu ea înainte, căci se știe că „înainte era mai bine”. Aceștia din urmă, care constituie un important segment al populației, continuă să se războiască cu trecutul chiar și „vint ans après”, considerând această „Independență” responsabilă pentru toate nenorocirile care s-au abătut asupra țării și asupra lor. Nemulțumirea vine din două părți. Unii considera o greșeală fatală dispariția URSS-ului. Moldova este un accident regretabil al Istoriei (fie integrate, fie a Românilor) și dacă o tolerează e doar ca pe un „rău mai mic”, doar ca să nu se realizeze „celălalt scenariu” (unirea cu România ori refacerea într-o oarecare formulă a Imperiului Rus).

Independența unui stat nu este o fatalitate...

Aceste nemulțumiri au fost cumulate grație neîmplinirilor noului stat, asteptărilor nerealizate, imposibilității de a aplica dreptul de suveranitate în granițele proprii, a căderii economice spectaculoase în doar câțiva ani după declararea Independenței (de cca. 70%, o reală catastrofă), agravată de lipsă resurselor, sărăcirea graduală a majoritații populației (și îmbogațirea „miraculoasă” a unei pături subțiri), migrația forței de munca, îmbătrânirea fizică (dar și morală) a populației cu repercusiunile grave asupra întregii societăți și multe, multe altele. Problemele care s-au abătut au redus puternic din încrederea populației față de guvernare în general, iar dominarea la alegeri a votului de protest (se votează în special împotriva cuiva, nu pentru cineva), alături de „votarea cu picioarele” (bejenia) fiind un semn de întrebare față de capacitatea de guvernare a elitelor „aborigene”. Formalismul guvernanților noștri, inoculat în mare parte în perioada sovietică, utilizarea noilor și tot mai sofisticatelor tehnologii de propaganda, a dus la crearea unui derapaj masiv între realitate și ceea ce se spunea oficial că este în realitate, fapt care a atins masa critică după alegerile din aprilie 2009. Revolta tinerilor care nu mai erau dispuși să strige că „regele e gol” a conștituit un real semnal că lucrurile nu mai pot merge în această direcție, dar ezitările noii guvernari de a schimba ceva riscă dezamagiri și mai mari din partea lor („Aceasta e prima mea revoluție. Furați-mi-o!”). De altfel, Independența unui stat nu este o fatalitate, asă cum încearca să ne convinga clasă politica și nici un scop în șine.

Sfântul Ștefan cel Mare a închinat țara turcilor...

Statul nu este o categorie veșnică, iar practica arată că și cele mai mari și pretențioase entități politice, pot avea o viață mai scurta decât și-o preconizau. Au disparut practic toate marile imperii (despre aceasta a vorbit și Profetul Daniel), atât din Antichitate, cât și din Evul mediu, Epoca Modernă și cea Contemporană. Nu mai puțin efemere sunt și marele regate. Au disparut state puternice care au determinat politica în Evul mediu, precum Burgundia, Florența, Veneția, Ungaria, Polonia, Rusia Kieveana etc. De altfel, un om medieval se va fi arătat mirat de dorința obsesivă a contemporanilor noștri de a fi „liberi”și „independenți”. Pentru el, a fi liber însemna a fi … dependent. În epoca pre-moderna, problema individului era să ocupe un loc în ierarhia feudală și doar aceasta-i conferea statut, securitate și avantaje materiale. Abia în epoca modernă, cu triumful principiului individualismului și liberalismului (echivalentul său politic), dar mai ales după Revoluția Franceză, care a impus aceste principii pe scara internațională, mai ales cel al naționalităților, aceasta idee a devenit una dominantă. Statul național avea nevoie să se transforme în actor al scenei internaționale, de aceea, capacitatea de a lua decizii îi era extrem de importantă. Evident, aceasta nu înseamna că în antichitate sau evul mediu (bineînțeles ca și în acel românesc) nu a existat lupta „seculară pentru „neatârnare”. Spre exemplu, pentru Sf. Ștefan cel Mare autonomia nu era un scop în sine, ci un mijloc de a-și proteja „moșia” și supușii. Atunci când era imposibil să o mențină, el închina țara pentru a obține protecție.

Teritoriul dintre Prut și Nistru a fost un fel de ”autoban”...

Republica Moldova nu are o tradiție etatică de sine stătătoare, succesoare a statului moldovenesc medieval este România. Dar orice stat nu poate exista fără niște mituri fondatoare. De aceea, încercăm să ne inventăm un trecut "integru", cu toate că pâna acum 20 de ani eram "integrați" său "remorcați" la diferite proiecte etatice tribale, feudale, imperiale său naționale. Lista poate fi începută din cele mai vechi timpuri, de la daco-geți, greci, romani, goți, huni, avari, slavi, unguri, pecenegi, cumani, tataro-mongoli, moldoveni, munteni, polonezi, turci, iar tatari, ruși, români, iar ruși, iar moldoveni (unde-s americanii?). Pomelnicul este lung, fiindcă teritoriul dintre Prut și Nistru a fost un fel de "autoban" prin care treceau diferite poporații din stepele asiatice spre teritoriile mănoase ale Occidentului civilizat. Nici acum acest proces nu pare a fi încheiat. Se tot trece și azi, doar că acum este antrenată și o parte a populației autohtone, care nu mai gasește rațiune să ramână pe acest pământ „bântuit” (la propriu și la figurat). Ureche a zis-o într-o formulă pe care ne place s-o utilizăm, adesea că o juștificare pentru nereușitele noastre istorice: "Moldova în calea tuturor răutaților iaste". Problema este ca noi niciodată nu am fost destinația finală a cuiva, ci doar o "cale".

Iluzia libertății și dreptului de suveranitate...

Starea de independență, de autonomie politică, înseamna capacitatea de a-ți elabora strategiile de dezvoltare proprii, pentru soluționarea problemelor cetățenilor (fraza pe care o auzim mai vârtos în campaniile electorale). Responsabilitatea pentru aceasta cade asupra elitelor. Ele în ultima instanță decid dacă proiectele autonomiste vor duce la prosperitate său dacă existența în cadrul unei structuri politice mai largi (regat, Imperiu, Commonwealth etc.) ar fi mai utilă pentru popor. Bunăoară, mișcările secesioniste contemporane pornesc de la încrederea, reală său falsă, a elitelor că pot să soluționeze problemele fără sprijinul Centrului. De aceea, ele nutresc iluzia libertății și dreptului la suveranitate. Numărul mișcărilor secesioniste și autonomiste și astăzi este foarte ridicat în lume: Quebecul, Alaska, Zulia, Quadelupe în Americi, Tibetul, Arakanul, Mindanao, Pattani, Pastunistanul, Karapalkistanul, Khalistanul, chiar și Buriatia și Yakutia în Asia, Cabinda, Oromia, Delta Nigerului și chiar Sahara Occidentală crede că va trăi mai bine fără cea orientală etc. De Europa, patria separatismelor, fiindcă este și cea a democrațiilor, deci deschisă diverselor opțiuni, nici nu mai vorbim: Epirul de Nord, Bavaria, Walonia, Flandra, Bosnia sârbească, Andalusia, Galisia, Catalonia, Țara Bascilor, Alsacia, Corsica, Savoia, Liga Nordului italiană, Sicilia, Tirolul de sud, Scoția și chiar Găgăuzia noastră… Dar Independența nu înseamnă automat și un beneficiu, fiindcă implică responsabilități, iar posibilitatea de a eșua, de a deveni mai vulnerabil este și mai mare. Autoritățile nerecunoscutei Republici nistrene, cu toate că au investit mult în aceste decenii în formarea unei națiuni distincte, transnistriene, nu ascund faptul că în cazul recunoașterii internaționale a secesiunii de Moldova, vor intra imediat în componența Rusiei.

Cine pe cine are...

Existența statului național ascunde în el atât posibilitați de dezvoltare, cât și pericole ascunse. Atunci când societatea nu reușește să atingă un grad de coeziune, există riscul real de colaps al întregii construcții. În acest caz este mult mai dispusă pericolelor venite din exterior. Bunăoară, pierderile teritoriale masive ale României din vara lui 1940 au fost, printre altele și rezultatul dezbinării în societate, în urma confruntarii violente dintre Stat și mișcarea legionară. Când a venit pericolul extern, țara nu a putut să se întrunească în jurul cuiva, pentru a da riposta, deoarece puterea era complet discreditată. Tot în același context, micuța Finlanda a reușit să combată cu demnitate pericolul sovietic, grație unitații sale interne. Lipsa de coeziune socială este o reală problemă și pentru noi. Unul dintre foștii noștri șefi de stat spunea cu emfaza că trebuie să fim recunoscatori (se pare ca tot d-săle) ca avem stat multisecular, fiindcă sute de popoare nu-l au. Lăsând la o parte problema cine pe cine are, trebuie să atragem atenția că singurul criteriu după care trebuie apreciată o guvernare nu este trecutul, ci prezentul. Atunci când elitele conducatoare nu sunt capabile să guverneze, adică sunt în criza de legitimitate, ele tind să apeleze la istorie pentru a mobiliza masele. De altfel, a fost o caracteristica a statelor totalitare, dar și în cele post-totalitare există forțe care își manipulează electoratul pe acest principiu. Și noi avem câteva partide de genul acesta, doua chiar parlamentare (unul mare, dar opozant și altul mai micuț, dar guvernant), care își mobilizează electoratul prin apeluri la istorie. La noi există comunități care au viziuni absolut contrastante, nu numai asupra Istoriei, limbii, tradițiilor, direcțiilor de dezvoltare a țării în care (încă) trăiesc, dar chiar și asupra faptului cum arată aceasta. Pentru unii „patria” este de la Prut la Pacific și coincide cu granițele imperiale ruso-sovietice, pentru alții, „carta mentala” se întinde de la Nistru până la Tisa sau chiar până la Atlantic. Totul depinde de cum ne proiectăm în acest spațiu. De aceea, declarația Patriarhului moscovit Chiril cum că Moldova ar face parte din „Rusia sfântă”, adresată celora care plasează Republica Moldova în spațiul geografic mintal al „Rusiei mari” (iertați-mi tautologia), i-a scandalizat pe ceilalți, care și-au creat o altă imagine despre acest spațiu, una românească sau europeană. Problema este ce facem cu cei care nu gândesc ca noi (deci, greșesc) său arată altfel decât noi? În societățile autoritare sau „închise”, aceștia, mai ales dacă sunt „minoritari” sau „venetici”, sunt excluși, fiind supuși atât unei agresiuni simbolice, cât și unei violențe directe. În cele democratice sau „deschise”, din contra, sunt incluși, acceptați, integrați, deoarece ceea ce contează sunt drepturile și libertățile cetățeanului. Noi, ca să ajungem o societate deschisă, trebuie să înfrângem rezistența multor încuiați.

Suntem condamnați la independență...

Nu vorbesc despre independența în sensul că deciziile cruciale se iau obligatoriu la Chișinău. Înțelegem prea bine că unele lucruri majore continuă să fie decise în alte părți. Problema cu independența noastră este că, indiferent de unde se iau marile decizii, facturile trebuie să le plătim noi, iar responsabilitatea finală cade pe conducerea noastră. Din această cauză tendința de redirecționare a responsabilităților pe factorii externi, dar și pe dușmanii interni a fost una dintre preocupările de bază ale unor guvernări slabe. Responsabilitatea pentru deciziile proaste (și ele sunt cu duiumul) acum cade pe umerii noștri și depinde de calitatea clasei noastre politice. Atâta timp cât nu vom fi în stare să ne rezolvăm problemele proprii, nu vom fi atractivi pentru nimeni (FMI, BM, UE, NATO sau altele). De aceea, suntem condamnați la Independență. Iar recursul să-l facă Istoria.