Am ales tema acestui material inspirată de cartea analistului politic AMERICAN Farreed Zakaria, Viitorul Libertății, în care el menționează (în treacăt, adevărat, dar foarte apăsat) despre cum azi elevii școlilor de elită sunt învățați să devină oameni de succes și mai puțin caractere; despre cum azi școala se învârte în jurul zecelui sau al A-ului de la Bacalaureat, iar universitatea – în jurul job-urilor (în cazul în care își asumă responsabilitatea angajării în câmpul muncii a absolvenților săi). Despre cum am uitat să ne concentrăm asupra inspirării virtuților și calităților umane tot alergând în pași cu picioare de struț sau de King Kong spre ascensiunea socială (mai țineți minte panourile publicitare la televizoare cu sloganul “Confirmă-ți statusul?”), dar și despre cum unii își aduc aminte de această pierdere. Pentru a ne aduce aminte de cine vrem să fim, am analizat mișcările între succes și caracter în formarea elitei globale, dar și lipsa de mișcare autohtonă în oricare dintre direcții (cel puțin în mediul academic, făcând abstracție de Hummer-urile la propriu și la figurat din lista de principii și valori). După o analiză a tendințelor sistemului educațional din lume și a greșelilor sistemului autohton, puteți citi cum se educă un om cu caracter și, respectiv, cum se formează o elită demnă într-un interviu cu Petre Guran. În șapte pași. Pentru că Punktul crede în elite. Pentru că Punktul crede în caractere.

I. Caracter vs. succes
(sau cum se scrie pateticul “o” mare) / Tendințele sistemului educațional de elită din lume

Chiar dacă Jobs a spus același lucru altfel în discursul lui de la Stanford, o să rămân la Einstein: “Încearcă să nu devii un om de succes. Mai bine devino un om de valoare”. Termenii cheie: om de valoare (sau oarecum sinonimul omului cu caracter) poate fi desemnat omul integru, cu un set congruent de vise, pasiuni, valori și principii care îi ghidează viața (care nu promovează crime împotriva umanității, ca să eliminăm, spre binele și confortul nostru moral, tiranii, teroriștii și maniacii din listă), iar omul de succes e omul care atinge treptele de sus ale scării ierarhiei sociale. Unii1 susțin că felul în care e educată elita globală la marile universități și școli din Vest și proporția de aproape 80% a superclasei care aparține lumii financiare sugerează ideea că azi succesul e mai important decât caracterul sau cunoștințele, spre deosebire de ieri. Că azi Angelina Jolie (1. ignorându-i pasiunea pentru adopție, 2. totuși nu Pamela Anderson), fără nicio facultate terminată, poate influența mult mai mult cauza copiilor din Africa, decât oricare doctor în științe. De ce Eton-ul, școala britanică născătoare de membri ai Parlamentului și Prim-Miniștri (inclusiv David Cameron și cabinetul său de miniștri), se concentrează azi pe cum să își facă elevii să reușească în viață, iar locul în top al universităților e asigurat, în mare parte, de procentajul de absolvenți înrolați în câmpul muncii? Odată cu democratizarea și cu extinderea acelui termen atât de vag de “oameni” din “All men are created equal and are endowed by their Creator with certain unalienable rights” (“Toți oamenii sunt creați egali și sunt dotați de către Creatorul lor cu anumite drepturi inalienabile”, din Constituția Americană), azi trebuie să lupți pentru menținerea statutului social la fel de mult cât trebuie să lupți pentru dobândirea lui în primă fază. Cu un acces tot mai mare al oamenilor “obișnuiți” la elită, crește și concurența, și riscul membrilor care deja aparțin acestei clase. Dacă ieri (de fapt, alaltăieri ar fi un termen mai potrivit) erai nobil pe veci și tot ce îți rămânea era să ai maniere, bun-simț și cultură (permite-ți-mi această schemă simplificată), azi trebuie să înveți să lupți și să mergi tot înainte dacă vrei să rămâi în vârf. Altfel-zis, bonjur, capitalism, bonjur, democrație.

Deraiere ușoară de la educație sau educația ca reflecție generală a sistemului

Totuși se pare că suntem tot mai mulți cei care conștientizează că această goană după succes a mers prea departe. Că e timpul să creștem, să fim mai buni. Exemple? Mișcarea eco și pasiunea pentru pachete reciclabile pe care mizează producătorii de brânză, de Coca-Cola sau de farfurii, sau campania locală Hai, Moldova! Promovarea valorilor pe eticheta unui produs devine noul val și noua metodă de a rămâne în top. Se dezvoltă imaginea de afacere de familie, în care ingredientul principal e dragostea și căldura, la din ce în ce mai multe produse, printre care majoritatea pachetelor de cereale din Marea Britanie, lactatelor, smoothies-urilor etc., dar și la vinurile la nivel local (cum ar fi vinurile lui Sergiu Gălușcă). Scandalul mediatic internațional care l-a adus pe Murdoch pe coperta The Economist cu titlul “Ultimul mogul al lumii” a relansat dezbaterea vizavi de codul deontologic (caracterul), principiile și valorile din jurnalismul de investigație care ar trebui să primeze în fața vânzărilor (succesului). De aceea, lansarea proiectului local „Etica jurnalistică: interdicţii şi permisiuni” pare să fie foarte sincronă cu mișcările din jurnalismul global.

Back

Dar, ca să demonstrăm că putem avea totul, să zicem că poți fi un om de succes și un om de valoare. Einstein, după primul alineat, rămâne un exemplu. Marina Sturdza, cea cu care puteți citi un interviu într-un număr mai vechi Punkt despre, cum după o carieră în jurnalism de modă la cel mai înalt nivel, a inițiat acum câteva proiecte de mare impact pentru integrarea copiilor instituționalizați în familii în România și pentru copiii cu boli oncologice în Moldova, colaborând cu Hospice Angelus, e un altul, oarecum autohton. În cazul acesta senin, în care scopul nu scuză mijloacele, ci e congruent cu ele, e familia, e școala, e universitatea cea care trebuie să ne educe capacitatea de a ne ridica pe scara ierarhică sau ar trebui aceste instituții să ne insufle anumite valori și fidelitatea față de ele? Sau sunt toate 3 responsabile de ambele aspecte ale personalității și vieții noastre? Pentru cei care consideră că familia este mai responsabilă de valori decât de insuflarea încrederii și a spiritului de luptător (care aduce după sine succesul și nu doar caracterul) în copil, să nu uităm de poveștile despre familiile evreiești.

Obiectul de Etică sau Filosofie morală e (re)inclus ca disciplină obligatorie – vezi Columbia University, Stanford, New College of Humanities sau cursul Oxfordului de Filosofie Politică Economie care, conform Times-ului (dar nu numai), produce elita politică a Angliei (din nou, David Cameron confirmă această etichetă). Dar poate merg prea departe și are drepate profesorul de etică Bob Hargrave, de la Colegiul Balliol din Oxford, atunci când spune că studierea eticii nu are un alt efect asupra studenților decât studierea ingineriei sau a medicinei? Totuși, de partea cealaltă, Dr. Rowan Williams, arhiepiscopul de Canteburry, susținea recent în Casa Lorzilor din Parlamentul englez că studiul eticii e necesar pentru a defocusa școlile de la instrumentalismul pe care îl aplică acum, prin axarea pe ideea de a preda răspunsuri corecte, de a trece examenele pentru ca, în cele din urmă, să își înroleze elevii în câmpul muncii și nu să-i facă membri ai comunității sau să-i ajute să se dezvolte ca indivizi. O variantă mai dură a acestei abordări e parafraza unui comentariu de pe forumul Ted-ului: școala are azi menirea de a ne educa niște reacții previzibile, la fel ca pe șobolanii folosiți în cadrul experimentelor științifice.

Tocmai această individualitate vor să o dezvolte colegiile de arte liberale din SUA, de exemplu. În acest context, colegiul Saint John’s (care nici măcar nu acceptă să apară în topurile universitare, pentru că ar considera că elevii nu trebuie să își aleagă universitatea după un punctaj acumulat conform unor metodologii mai mult sau mai puțin dubioase), se concentrează pe explorarea întrebărilor și nu a răspunsurilor mari ale vieții, prin lecturarea a peste 100 cele mai importante cărți din istoria civilizațiilor, cărți din literatură, filosofie, economie, istorie etc., de la Platon la Tolstoi sau Adam Smith. Filosofia acestei universități este de a întocmi o listă de cărți importante care merită citite și de a le crea elevilor o platformă de dialog, unde aceștia să discute ce cred ei despre marile întrebări ale vieții cu profesori-personalități dintre cele mai interesante din lume. Tot o astfel de școală se va deschide și în spațiul românesc, la Bunești.

II. Ce creează sistemul educațional din Republica Moldova? Oameni cărora le e frică să spună ce gândesc, cărora le e frică să gândească și personalități care răzbat în pofida sistemului?/ Plan local, școală, experiență proprie

În Republica Moldova, chiar dacă ne axăm doar pe școlile de elită (care oricum sunt impuse să se conformeze programei ministerului), elevii se dezvoltă ca personalități mai mult în pofida sistemului. Asta nu ține numai de curriculum. Una dintre primele schimbări care șochează în mod pozitiv sistemul nervos al elevilor noștri care se duc la studii în alte părți (aici vorbesc și în baza propriilor celule nervoase) este atitudinea profesorilor. În Marea Britanie, de exemplu, un profesor poate să își permită să nu cunoască răspunsuri la întrebări (dar să caute imediat răspunsul în cărți sau pe net – “nu știu acum, dar pot să aflu și să îți răspund la întrebare”), să fie contrazis în cazul în care i se aduc argumente, să își pună la îndoială propria cunoaștere, să fie autoironic (profesoara mea de engleză din UK semna mereu mail-urile cu nume ale personajelor din Winnie Pooh), să își asume limitele și umanitatea din el, în cele din urmă. Caracterul dominant al profesorilor e, în general, mult mai redus raportat la dictatul moștenit aici din epoca sovietică. Acolo (dar nu văd nicio piedică pentru ca aceasta să se întâmple și aici), rolul profesorului în școală e să îți inspire dorința de a-ți pune întrebări și de a căuta răspunsuri. OK. Există și excepții. Însă a avea excepții negative și a avea excepții pozitive descriu două reguli diferite.

Tot în contextul dictaturii și a gândirii "în cutie" se înscrie și predarea științelor umaniste în învățământul din Moldova, în care ori există un singur răspuns posibil (cum e predarea istoriei pe bază de date și mai puțin pe bază de interpretări), ori nu există răspunsuri (mult prea siropoasele eseuri scrise de prea mulți elevi/cerute de prea mulți profesori la literatura română, în cazul meu, profesorul a fost o excepție prea fericită). Aceste două elemente, combinate cu sistemul punitiv de notare care penalizează oricând orice greșeală descurajând explorarea, ucid orice inițiativă, orice creativitate și orice personalitate sau caracter în cele din urmă (adevărat, creativitatea este dezvoltată la BAC, când trebuie să inventezi metode de copiere cât mai bine puse la punct, inclusiv în școlile de elită – există un singur liceu care scrie examenele cu camere de filmat în Republica Moldova, Liceul Academiei). Iată trei noduri de deznodat în sistemul educațional moldovenesc pentru a crea caractere, dar și oameni de succes, pentru că încrederea în sine ce ar veni odată cu asumarea condiției umane a profesorilor, relativizarea și accentul pe analiză în științele din profilul umanist și un sistem mai relaxat de notare le-ar permite elevilor să gândească, să afle ce înseamnă și chiar să fie ei înșiși.

De ce elevii noștri buni sunt, totuși, buni oriunde? Răspunsul pe care îl văd e perseverența și voința pe care le-o impune zecismul din sistemul nostru și adaptabilitatea elevilor, creată prin spectrul atât de larg de discipline din curriculum (12 la noi față de 3-4 în Marea Britanie la liceu sau în jur de 6 în Statele Unite). Totuși articolul acesta nu e despre reușită academică. E despre ceea ce rămâne după. Iar "cine" devin elevii școlilor de elită post-URSS după ce absolvesc, mai rămâne de văzut. Și chiar în cazul dezvoltării de caractere va trebui să fim sinceri până la capăt și să înțelegem ce procent din această personalitate a fost creat de școlile din afară și ce procent – în mod autodidact, prin accesibilitatea informației de azi