Pînă şi maestrului Aureliu Busuioc, căruia numai lipsa de perspicacitate nu-i poți reproşa, tot 80 de ani i-au trebuit (comişi de 26 octombrie 2008) ca să ajungă la concluzia că anii sint «iute trecători».Mărtirisirea o găsim în Predoslovia cărţii pe care şi-a (de fapt, ne-a) oferit-o în dar cu ocazia jubileului. Titlul, «O sumă de cuvinte», ne sugerează că ar fi o clonă sau un remake după cunoscuta culegere de legende povăţuitoare a lui Ion Neculce. La rindu-i, Aureliu Busuioc îşi asumă rolul de cronicar ca să se dumerească de  unde descind stră-stră-nepoţii lui Ştefan Vodă cu virtuţile şi metehnele lor.  

Dar nu despre cărţile lui Busuioc vom vorbi astazi, deşi mi-ar fi plăcut să ne strecurăm tiptil în laboratorul său ca să vedem cum şi zămisleşte eroii romanelor, despre care maestrul spune că sînt entităţi ce există în afara voinţei sale şi, în funcţie de vivacitatea lor, reuşesc sau nu să-şi facă loc în computerul scriitorului. Astăzi mi-am propus misiunea (imposibilă?!) să încerc a înţelege de unde provine firea rebelă/nonconformistă a lui Aureliu Busuioc.

Ce stă îndărătul reperelor zgîrcite din tabelul cronologic publicat în volumul din seria ”Biblioteca şcolarului” de la editura Litera, din care elevii află că între 1944 şi 1948 Aureliu Busuioc a fost refugiat de război, după care din septembrie ‘49 şi pînă în ianuarie 1950 s-a aflat în lagărul sovietic de fltrare de la Sighet, înainte de a fi trimis împreună cu familia înapoi în Basarabia deja sovietică. în următorul alineat Busuioc apare bine-merci ca şi depanator-radio la un atelier din Chişinău şi student la Institutul Pedagogic din capitala RSS Moldoveneşti.

Mă gîndesc cît de nedreaptă este această sublimare enciclopedică a unei fracturi pe care scriitorul o poartă întreaga viaţă în biografia sa, iar noi cititorii sărim indiferenţi peste tabelul cronologic ca să ajungem mai repede la miezul naraţiunii, la păţaniile protagoniştilor, fără să ne pese de arhitectul care le-a gîndit. Iată de ce mi-am propus să îndrept această nedreptate şi l-am rugat pe Aureliu Busuioc să descifreze, măcar un pic, tabelul cronologic al CV-ului său.

Şi asta pentru că vreau să înţeleg cum judecă oameni din generaţia lui Aureliu Busuioc, iar ei sînt numeroşi în Republica Moldova : dovadă stau sacii cu cereri de redobîndire a cetăţeniei româneşti. La o adică, în felul acesta încerc să-l înţeleg retroactiv şi pe tatăl meu, Ion Botnaru, cu care mi-ar fi plăcut să stau de vorbă astăzi cînd ar fi avut şi el mult peste 80, dacă nu l-ar fi chemat Dumnezei în lumea celor drepţi pe cînd eram tînăr şi ferice în plin zastoi brejnevist. Dreptul de a-I moşteni numele i-a revenit singurului nepot, care astăzi se află de cealaltă parte a globului şi declară în CV-uri adevărul şocant pentru americani că s-a născut în URSS, ţară deja inexistentă pe care nu Ion Botnaru a ales să o piardă, la fel cum nu a ţinut de voinţa tatălui meu să se nască în România regală.

Am insistat asupra acestor amănunte pentru că astăzi ideologia dominantă îi determină iarăşi pe oameni, pe unii oameni, să-şi amputeze benevol o parte din CV-uri, inclusiv ale părinţilor şi bunicilor, ca să dea bine. Iată de ce am ales să stau de vorbă cu omul care a refuzat şi refuză în continuare să-şi retuşeze biografia. Asadar, oaspetele meu de astăzi este Aureliu Busuioc. Mai exact, eu sînt în vizită, pentru că maestrul iese tot mai rar din casă din cauza picoarelor prea ostenite. Zgomotul străzii îi bruiază vocea, dar nu am încotro. Dacă am închide oberlihtul, odaia s-ar transforma într-o cameră de gazare. 

 Interlocutorul meu fumează ca un turc. Ori poate turcii fumează ca Busuioc. La balcon observ un binoclu scos din toc, pe care maestrul îl foloseşte, dupa propria mărturie, ca să vadă mai bine cursul dolarului pe panourile din stradă. AB: Cînd aveam şaisprezece ani, ne-am incărcat, cu mari cu mici, în decurs de citeva ore, într-un tren care, după mai multe zile de călătorie, s-a oprit la Timişoara . A trecut prin bombardamentele de la Bucureşti din mai 1944. A trecut prin bombardamentul de la Turnu Severin. Şi s-a oprit la Timişoara , oraş ceva mai liniştit. În general, Banatul nu a resimţit războul aşa cum l-a simţit Moldova , cum l-a simţit tot restul ţării. Era o regiune foarte bogată, cu oameni muncitori, bine înşurubaţi în pămîntul natal. Grînarul României.

Şi, la un moment dat, dau năvala moldovenii, care duceau o cu totul altă viaţă decît bănăţenii. Acolo vedeai acele pîini de cîte 10 kg bucata, albe de tocmai luminau. Vedeai casele cu porc tăiat de Ignat, în ajunul Crăciunului, şi băgat în gavanoase, sau călaie, cum le numeau ei acolo – ca să aibă carne şi grăsimi anul împrejur. Case frumoase, bine împodobite. În Banat nu se locuia într-o singură cameră. Cum vezi la noi, unde faci o casă şi locuieşti într-o singură cameră, cu toată familia, unul peste altul. În Banat se făcea casă pentru a trăi în ea, a trăi omeneşte.

Obişnuit cu lucrurile acestea în Basarabia, pentru că aici am dus o viaţă destul de îmbelşugată, în Banat lucrurile acestea nu m-au mirat. M-a mirat situaţia în care am ajuns eu. Bineînţeles că am fost complexat de faptul că nu puteam să mă îmbrac aşa cum se îmbrăcau colegii mei. De faptul că aveam o pereche de pantofi la trei ani, bunăoară, şi aşa mai departe. Uneori nu aveam bani de pîine. Şi atunci mama s-a văzut nevoită să-şi vîndă inelul de nuntă, după care şi-a vîndut cerceiii cu diamnate. Ca să putem exista şi să putem face faţă cît de cît.