Poate pentru prima data am avut un zbor de lunga durata fara turbulente. M-am gindit ca turbulentele vor incepe de indata ce voi ateriza la sol. Faceam primii pasi spre cabina ofiterului de frontiera, care despartea zona neutra a aeroportului de tara in care urma sa-mi fac un loc de existenta. Dupa ce am fost intors de citeva ori inapoi pentru ca nu am completat cum trebuie formularul de intrare in tara si, in special, rubrica "unde veti locui", in cele din urma, ofitera de frontiera s-a uitat strapungator la mine si a zis: "Welcome to China."

 

Instructiunile primite de la prietena mea, la care urma sa ma opresc, nu au prea fost de folos, pentru ca din momentul in care am pasit afara din aeroport, engleza mea nu mai avea nici o valoare. Ma uitam la sirul de autocare care aduceau si duceau puzderia de lume, pina am observat intimplator pe unul dintre autobuze o inscriptie in engleza - “ Central Rail Station”. Era exact locul unde trebuia sa ajung.

 

Am urcat fara sa mai incerc sa intreb. Oricum, nu aveam mari sanse sa primesc si un raspuns. In scurt timp am intrat in oras, inca peste jumatate de ora eram cu bagajele in strada. M-am gindit ca totusi e cazul sa incerc sa gasesc un taxi. In timp ce cautam biletul cu adresa in chineza, bagajele mele erau deja in miinile unui tip care imi facea semn sa merg dupa el, tot repetind – taxi, taxi… Wow, ce bine, exact asta vroiam!

 

Taxiul tipului era o tricicleta acoperita cu un cort. La inceput am vrut sa renunt si am incercat sa-i zic tipului ca vreau, de fapt, un taxi-taxi. Dar biletul meu cu adresa era deja in miinile tipului care din OK nu ma scotea. Vointa mea stresata de muzicalitatea limbii chineze, imbibata cu miros de usturoi, tutun si alcool a cedat.

 

M-am pomenit in dubita triciclistului-taximetrist constrins din ambele parti de valizele mele. Acesta a luat-o printre masini. Nu vedeam nimic. Eram ca la un film fara imagine, doar coloana sonora se auzea. Un vacarm de claxoane si un vint teribil de sfirsit de februarie.

 

La un moment dat m-a luat o panica insotita de un frig ingrozitor. Unicul lucru care ma incalzea era aventura.

 

Bineinteles ca taximetristul-triciclist m-a adus unde a stiut el ca e bine. Eram departe de locul destinatiei. Unica alinare era hotelul din apropiere. Cind m-au vazut cei de la receptie cu valizele, au sarit toti la mine. Stati asa, le-am zis, nu am rezervare si nici nu doresc o camera, vreau un taxi. Dupa citeva tentative nereusite de a vorbi cu ei in engleza, am trecut la limba lui Marcel Marceau… Am "vorbit" de ma dureau miinile. In cele din urma, lectiile de pantomima de la facultate si-au facut treaba. M-au bagat intr-un taxi cu tot cu valize si cu biletul cu adresa in chineza. Pe la 6 seara eram in holul blocului unde locuia Ceci, prietena mea, gazda.

 

Dar si aici, colac peste pupaza, Ceci nu era acasa. Am stat in hol cam pina la 8, exact ora de virf cind se intoarce toata lumea acasa. Eram un element curios pentru locuitorii blocului. Cei care au reusit sa vina acasa, sa mearga la magazin si sa se intoarca, ma salutau deja ca pe un vechi cunoscut.

 

In sfirsit, a aparut Ceci, s-a oprit linga mine, a mai vorbit 10 minute la telefonul mobil si pe urma a zis:

- Oh, salut... Da eu credeam ca ai venit ieri.

- Nu, zic. M-am razgindit sa vin ieri. Uite, am venit azi.

- Hahahaha. Cool, a zis.

- Ceci, hai sa mergem.

De fapt, numai Ceci nu era acasa. Cind am intrat in apartament, am vazut un tip in chiloti, stind la calculator cu ni�te casti la urechi care ii prindeau aproape tot capul. Știam ca Ceci statea cu un tip. Aha, inseamna ca asta e tipul, m-am dumirit eu.

L-am salutat si Ceci a strigat cit de tare a putut, pina a inceput sa latre chiar �i ciinele vecinilor:

- Asta e Boris, honey, prietenul de care ti-am spus. Ala care trebuia sa vina ieri, dar s-a razgindit si uite ca a venit azi.

Tipul m-a salutat cu un gest molatec al degetelor, fara sa se intoarca. Era foarte prins. Da, ma rog.

- Honey, de cite ori sa-ti spun, in p… m…, sa nu pui vasele cu tot cu mincare in chiuveta, ca ma oftic sa o desfund! Stai ca un dobitoc toata ziua, bei bere �i asculti muzica! Nu te duce capul nici sa te p… in buda, ca pute in baie ca la wc-urile publice maoiste!

Dupa ce s-au potolit, am deschis o sticla de vin adusa de mine. Ceci a zis:

- Bai, Boris, sooory, asta e stilul nostru de viata cu Honey. Nu baga in cap. Noi suntem oameni moderni. Tipul e misto.

- Ok, Ceci…

 

Și primul gind care mi-a venit in cap a fost evadarea de la Ceci.

Biletul meu de intoarcere era pe 15 martie. Sigur, puteam sta la Ceci. Dupa o sticla de vin, ghea�a s-a spart si Honey era destul de dragut cu mine, dar certurile lor imi dadeau ame�eli. Trebuia sa caut o solutie. Sa fie sanatos cel care a inventat internetul. La rubrica “Beijing sharing accommodation” am gasit o sumedenie de budiste localnice care ofereau o camera in chirie pe orice termen si in conditii avantajoase in exclusivitate celor care le vor ajuta sa-si amelioreze limba engleza. Am simtit o acuta necesitate de a incepe un curs intensiv al limbii din care cunosteam doua cuvinte: “ni how” si “xie xie”.

 

Dar m-am gindit in limba mamei - cu incetul se face otetul.

In zilele urmatoare am reusit sa fac ocolul citorva doritoare de ameliorare a limbii engleze. In urma acestor infa�i�ari, m-am ales cu o lista de locuri unde puteam poposi in orice clipa cu bagajele, in caz de urgenta. Cu vrabia in mina si cu cioara pe gard am mers cu Ceci si cu Honey sa cunoastem Beijingul nocturn.

 

Țin sa va spun ca Beijingul nocturn nu poate fi descris. Pentru a intelege farmecul si frumusetea acestui oras supermodern, construit in doar 15 ani, trebuie sa-l vezi cu ochii proprii. Dupa citeva cluburi vizitate cu Ceci si cu Honey si dupa citeva shoturi de tequila administrate in fiecare club, stresul turbulentelor la sol s-a mai molcomit. Am tras in piept aerul acestui oras nebun in care nu te simti singur niciodata. Orasul in care aveam un loc unde puteam veni oricind cu bagajele, si aveam bani suficienti sa-l cunosc. Orasul imens cu un ocean de lume de o bunatate naiva de care puteai oricind abuza.

 

Veni si ziua cind am decis sa ma mut cu bagajele la Lisa, o localnica ce m-a ademenit prin mirosul de cafea care domnea in apartamentul ei, prin erotismului asiatic al corpului si prin comportamentul care promitea si alte ameliorari decit cele de natura saxona.

 

Ideea a fost sa mai stau o zi la Ceci si la Honey, sa mergem la un meci de Darts unde se aduna toata spuma strainatatii din Beijing.

 

Am dat telefon Lisei si i-am spus ca vin miine, promisiune care nu a fost onorata decit luni de zile mai tirziu.

In seara respectiva, urma sa intilnesc disperarea. Eram destul de degajat dupa ce am gustat aproape tot arsenalul lichid din pub si dupa ce am dansat aproape toate stilurile posibile si inca nedescoperite. Eram cuprins de bucuria halucinanta a chefului. Bucuria colerica de a fi parte a unei miscari imense din ceea ce se numeste cultura megapolisului.

 

Disperarea s-a apropiat de la spate, m-a tras de mina si mi-a spus intr-o engleza foarte turmentata:

- Te rog, du-ma acasa, esti cel mai treaz tip din local.

Am incercat sa inteleg mai multe din accentul cu care vorbea, dar dupa ce am privit-o cu atentie, am inteles. La piept avea un ecuson cu fotografie: Australian Embassy Visa Section, Deborah Ferguson. Venise direct de la serviciu.

Avea niste ochi de o tristete absoluta, incit raspunsul negativ ar fi sunat ridicol.

Am iesit cu Deborah in strada, am prins un taxi. Deborah a reusit sa anunte zona unde trebuia sa mergem, lucru pe care taximetristul l-a inteles cu greu. Nu am mers mult. Ceea ce a durat au fost tentativele Deborhei de a-i explica taximetristului strada si numarul casei.

Am incercat aproape toate combinatiile posibile. In cele din urma, am ajuns la casa cu numarul 13. Asta era. De la taxi pina la apartamentul de la etajul 5 am fost nevoit sa fiu un bun samaritean. Dupa virajele taximetristului, starea Deborhei s-a agravat si toate functiile ei locomotore s-au atrofiat.

Am ajuns la usa. Ce-i drept, nici eu nu eram intr-o forma tare, dar dupa efortul fizic pe care l-am facut imi cam revenisem.

Am deschis usa. Indata ce am intrat, un ciine destul de simpatic s-a aruncat la noi, fluturind prietenos din coada. Deborah a reusit sa spuna cu un usor ton de vinovatie in glas:

- Hey, Ralph.

Asa il chema. Bietul ciine, probabil ca statuse toata ziua inchis in casa, nebaut, nemincat si cu alte chestii nefacute, poate si mai importante pentru viata lui de ciine. Am intrebat-o unde este hrana pentru Ralph. Mi-a aratat cu mina undeva spre bucatarie. Am gasit mincarea pentru Ralph cu usurinta. Dupa ce si-a luat, sarmanul, tainul de Pedigree, am lasat-o pe Deborah in baie si i-am spus ca ies cu Ralph la plimbare.

 

Era destul de frig. Ralph a inceput procesul dindata ce a iesit pe scarile casei. Ii crapase rabdarea bietului ciine. Am inconjurat casa de citeva ori, am strabatut toate locurile dorite de nasul lui Ralph si dupa ce am inghetat si eu, dar si Ralph, am hotarit sa mergem acasa.

 

Cind sa intram, usa de la intrare - inchisa. Trebuia sa formam codul de acces. Din reflex dau s-o sun pe Deborah, dar imediat realizez ca nu am telefonul ei. Nu reusisem sa-l iau. Norocul nostru au fost doi tineri care se intorceau de la un chef. Am intrat cu ei in bloc. Ralph m-a dus imediat la usa la care trebuia.

Deborah era tot in baie, dormea pe buda. Am ridicat-o si am culcat-o in pat.

Eu m-am intins pe fotoliul din camera de zi.

 

Somnul nu se lipea de mine. Am incercat sa fac o calatorie in trecut.

Mai intii in copilarie, pe urma in adoles-centa, ziua in care am devenit tata, ziua in care am plecat din teatru, ziua in care am ajuns in Brazilia, in Irlanda, in Norvegia si uite-ma… acuma in Beijing...

 

Amintiri imbibate cu nostalgii, regrete, bucurii, sperante…

Ma gindesc la viata mea aici, in casa unei australience care doarme fara sa stie cel putin cine sint. Ma gindesc la viata mea intr-un capat de lume totalmente strain mie, dar care poate sa-mi dea o sansa. Voi lua-o iar de la inceput, iar de la zero, intr-o tara noua, in care ma cunoaste doar o australianca si un ciine.

 

Am adormit incalzit de ciinele Deborhei si de ideea ca miine va fi o alta zi care ar putea sa-mi aduca ceea ce, poate, am obosit sa astept.

 

Deborah nu a indraznit sa dea ochii cu mine dimineata. A lasat doar un bilet.

“Please stay”.

 

Am hotarit sa ramin. Am decis sa cunosc acest om, poate si mai zbuciumat decit mine. �i aceasta �ara, poate una dintre cele mai nepasatoare tari fata de fiinta umana dar, in acelasi timp, �i cea mai greu de parasit. (va urma)