Se apropie seara cind orasul va fi invadat de matasuri, risete, papioane, imbratisari, trandafiri, lacrimi, iluzii si o atotcuprinzatoare senzatie de imensa si binemeritata libertate. Balul de absolvire. Cei care au trecut deja peste el, vor ofta senin si cu bunatate: ce tineri sint, ce tineri am fost... Cei care abia viseaza la Marele Bal, vor ofta la fel de incetisor: norocosii de ei... Ce-si amintesc despre propriul bal de absolvire oamenii din aceste pagini, acum, la maturitate, impovarati de statutul lor social, de pozitia lor - de o parte sau de alta parte a baricadei (poate si de a treia parte, de ce nu?) si despovarati de iluzii. Ce-si mai amintesc despre bunii de ei, cei de pe cind erau pur si simplu Iurisor, Vasilica, Angeluta sau Corinuta?

Corina Caireac, PR Manager

Am avut norocul sa absolvesc Liceul „Gh. Asachi” in ‘92, anul cind razboiul din Transnistria era in toi. Noua, insa, ni se parea ca acest lucru nu ne atinge. Asteptam balul de absolvire pentru ca voiam, ca tot adolescentul, sa scap de scoala, de frica pe care mi-o produceau unii invatatori. Pe atunci nu gaseai rochii de gala gata. Trebuia sa mergi la croitoreasa. Majoritatea colegelor s-au imbracat in stil Barbie. Eu am mers pe alta cale. Am gasit o fusta de-a mamei din „panbarhat” si bunica mi-a cusut din ea o rochita in stil Coco Chanel. Scenariul balului a fost un dezastru total. Ni s-a spus ca totul se va incheia la ora 21.00 din cauza starii de urgenta. Bineinteles, noi n-am crezut. Dupa ce toate sapte clase absolvente au fost expuse pe scena, a inceput show-ul. Ca animatoare a fost invitata tanti Ludmila. Noi eram copiii perestroikai si, probabil, trebuia gindit un scenariu mai adecvat unor copii dezlantuiti. Iar tanti Ludmila umbla printre rinduri si punea intrebari de genul „Ce bucate stii sa gatesti?” „Galuci”. Apoi s-a anuntat hora fetelor. Eu, copil de oras, nu am prea avut contacte cu folclorul, eram rockerita educata pe Pink Floyd si am iesit din sala festiva ca sa evit momentele grele. M-am strecurat intr-o incapere, prin gemuletul careia vedeai ce se intimpla in sala festiva. Incepuse hora baietilor. Mai tirziu a intervenit Glebus Sainciuc si a impartit masti tuturor dansatorilor. Apoi a cintat formatia scolii, raposata Flying Postmen (Postasii zburatori). Dupa care a venit ora „stingerii” si, spre marea noastra uimire, balul chiar s-a inchis. Pa, copii. Eu am mers acasa. Si am tras o concluzie importanta: niciodata sa nu astepti prea multe de la sarbatori gen bal, nunta etc. si, daca vrei sarbatoare, trebuie sa ti-o faci cu mina ta.

Angela Arama, parlamentar

Dupa un efort considerabil depus exemplar pentru a trece cu bine peste examene, sigur ca am asteptat balul de absolvire ca pe o „absolvire” de supliciu. Chiar daca urma etapa a doua – examenele pentru facultate. Cu romantismul propriu virstei de 16 ani, imi inchipuiam ca va fi ca-n poveste, iar eu voi putea trece (in sfirsit impasibila, frumoasa si dichisita) pe linga baietii cu care s-a intimplat sa ma si bat intru apararea demnitatii mele, facindu-i sa moara de ciuda si neimplinire.

Balul de absolvire este un eveniment memorabil, pentru ca se intimpla o singura data in viata si este mai degraba un inceput decit un sfirsit. E momentul cind realizezi ca ti-s dragi toti profesorii, chiar daca s-a intimplat sa te aprecieze cu note proaste sau sa nu-ti inteleaga exuberantele adolescentei. Si dincolo de toate intelegi ca a luat sfirsit copilaria si va trebui sa accepti provocarile vietii de unul singur – aceasta constientizare creeaza o atmosfera deosebita in seara balului si toate neintelegerile dintre colegii de clasa ramin in urma, sint tristi si fericiti cu totii, iubindu-se si pupindu-se ca pentru ultima data. Pentru seara balului mi-am cusut o rochie alba cu jerbe de flori pe la mineci si la poale dupa o schita facuta de mine. Avea un decolteu superb. Tesatura a am ales-o impreuna cu mama mea. Nu luasem nici o decizie in acea seara referitoare la viitorul meu, mai curind eram indecisa. Mama a fost cea care a insistat sa fac jurnalistica si cred ca a avut o intuitie buna.

Intre absolventii de atunci si cei de azi exista o deosebire raportata la modul de a privi lucrurile si de a aborda provocarile si sansele oferite. Noi eram mai putin pragmatici. Cit priveste sfaturile pentru seara de bal, am unul singur: nu uitati sa faceti poze!

Vasile Ursu, primar general interimar

Am asteptat foarte mult balul de absolvire, si nu pentru ca nu imi placea sa invat, ci pentru ca voiam sa ma simt adult, sa las scoala in urma si sa ma simt satisfacut. Pentru mine balul de absolvire a insemnat sfirsitul unei perioade fara griji si fara bataie de cap si inceputul unei vieti noi, care implica luarea unor decizii. Pe vremea mea, absolventii se imbracau foarte modest. La balul de absolvire am purtat hainele pe care le imbracam doar duminica. Tot cu acel costum am mers la „Tehnicum” si l-am purtat pina s-a uzat. Din pacate, nu l-am pastrat.

Singura nebunie facuta in acea seara a fost ca am baut si eu un pahar de vin. Cu fetele nu am facut nimic rusinos, doar am dansat. A doua zi dupa bal m-am dus in cimp la lucru, fiind ferm convins ca voi deveni medic. Asa a fost sa fie ca am devenit constructor. In schimb, visul meu i s-a transmis fiului, care este chirurg.

Ce nu-mi place mie la tinerii de astazi este faptul ca sint mai obraznici decit eram noi pe timpul lor. Eram atit de timid incit atunci cind, la cantina, se aseza vreo fata linga mine, ma ridicam si plecam. Acum, slava Domnului, nu ma mai tem si nici nu mai sint timid...

Vitalie Dani, cintaret

Inca de pe bancile scolii eram un fan inrait al formatiilor “The Beatles” si ”Queen”, dar cum informatia de peste hotare ajungea la noi strict dozata, nu ratam nici o ocazie de a povesti colegilor si de a le cinta cite ceva din repertoriul acestor formatii, asa dar, impreuna cu prietenii, am infiripat un ansamblu si incercam sa cintam piesele idolilor nostri, rupind corzile chitarelor si asurzind toata scoala cu decibelii distorsionati, care noi ii numeam muzica. Poate din acest motiv, sefa gospodariei scolii, o doamna de o cumsecadenie rara, tinea sub lacat unicul amplificator si ni-l oferea pentru repetitii doar de sarbatori, asa ca balul de absolvire il priveam mai mult ca o ocazie de a ne manifesta, dar pina la urma formatia noastra asa si n-a mai cintat la bal ... Acum, peste ani, inteleg cit de intelepti au fost profesorii nostri, care totusi au invitat sa ne cinte o formatie profesionista. Noi, baetii, eram imbracati simplu, doar vreun element al costumului putea demasca maestuozitatea momentului, toata atentia era spre fete, care incercau sa se deosebeasca neaparat, lucru care le-a reusit de minune.

Imi amintesc foarte bine privirile invatatorilor nostri, putin enigmatice, cu o usoara tristete, parca dorind sa spuna: uite si voi plecati de la scoala, uite si voi va luati zborul in lumea mare, oare o sa se realizeze visele voastre, oare nu o sa uitati de invatatorii vostri, cei care au depus in voi sperantele si nazuintele lor...

Ma consider un om norocos, fiindca la scoala unde am studiat (pe atunci Nr 32, acum liceul Iulia Hasdeu) am avut parte de niste profesori de aur, adevarati patrioti ai neamului, care m-au invatat ca mai presus de toate este omenia si asi vrea si pe aceasta cale sa le multumesc si sa ma inchin pana la pamant.

Cred ca principala deosebire este multitudinea posibilitatilor de afirmare care le au absolventii zilei de astazi, iar zelul si dorinta de a schimba ceva, de a rasturna tera este aceeasi, cred eu, la toti absolventii si de 10, 20, 50, 100 de ani in urma, fiindca pe toti absolventii ii caracterizeaza una: tineretea !

Iurie Rosca, politician

Ca tot copilul, am asteptat balul de absolvire din clasa intii. Toti bobocii vor sa ajunga flacai si mai ales sa scape de lectii. Acest eveniment se intimpla o singura data in viata, e o etapa unica, e un moment al despartirii de copilarie, de aceea ramine a fi un eveniment memorabil. Imi amintesc ca am adus flori pentru profesoare, am admirat fetele imbracate superelegant. Primele regrete majore le-am simtit atunci cind am realizat ca nu voi mai fi copil. Chiar daca eram imbracat la patru ace: costum nou, cumparat de mama, o cravata a lui frate-meu si pantofii ca din cutie, am evitat sa dansez, deoarece eram timid si stingaci si nu aveam simtul ritmului. Nu prea-mi faceam griji pentru „ziua de miine”, stiam doar ca voi dormi in voie si foarte mult. Acest eveniment major, care este despartirea de scoala, este trait la fel de puternic de toate generatiile, fiecare dintre ele avind farmecul sau irepetabil, de aceea absolventii de astazi ar trebui sa aduca multe flori profesorilor, sa nu se jeneze sa le aduca cele mai mari laude si multumiri, sa cheme fetele (baietii) la dans, sa se distreze pe cinste si sa-si promita unii altora ca se vor reintilni in fiecare an.

Tatiana Cerga, Studio One

Am asteptat balul de absolvire inca de la nastere. Totul a fost special in acea seara. De la cocktail party-ul, pe care l-am initiat chiar eu, pina la intimpinarea zorilor cu sampanie pe malul lacului. Nu ma asteptam sa ma distrez atit de mult fara sa ajung in vreo incurcatura!

Pentru aceasta seara fetele isi cauta poate cea mai frumoasa rochie din viata lor, eu m-am schimbat de doua ori, pentru ca n-am vrut sa pierd prea mult timp cu luarea unei decizii in acest sens, mai ales ca aveam si BAC-ul pe cap. Eram atit de fericita ca nu voi mai merge NICIODATA la liceu!!! M-am bucurat de fiecare clipa si m-am ales cu amintiri dintre cele mai frumoase. Sfatul meu pentru toti absolventii: sa stie ca vor tine minte aceasta seara pentru totdeauna... sa se bucure de ea, sa se distreze... si sa-si iasa din piele, dar sa fie cei mai fericiti!

Dorin Chirtoaca, politician

Balul de absolvire l-am asteptat exact patru ani, din clasa a IX-a de liceu pina in clasa a XII-a. Stiam si pina atunci de existenta lui, dar nu mi se parea foarte important. Imi amintesc ca ne-am distrat pe cinste, a fost o atmosfera plina de energie pozitiva, dar si solemnitate, as spune prima solemnitate de incheiere de „mandat” din viata. Plus ca s-a tinut intr-un oras si intr-un local plin de incarcatura istorica – restaurantul hotelului „Traian” din Iasi, loc in care au fost legate si dezlegate multe pentru natiunea romana.

In acea seara am simtit ca pasesc intr-o alta etapa a vietii. Discutiile cu profesorii erau colegiale, de la egal la egal. Am dansat foarte mult, desi de obicei dansez putin. Eram imbracat intr-un costum al tatalui meu, pe care el nu a apucat sa-l imbrace niciodata. A trebuit sa-l modific putin, altfel nu mi-ar fi venit. Mi-a reusit sau nu, puteti vedea in fotografie. Eu am fost multumit.

Dimineata mi se parea ca balul de-abia trebuie sa inceapa si, prin urmare, petrecerea a continuat. Imi pare rau ca astfel de baluri se fac tocmai la absolvire, cred ca ar trebui sa fie facute si imediat dupa admitere, la inceput si la sfirsit de fiecare an scolar.

Cu trecerea timpului incepi sa intelegi din ce in ce mai mult semnificatia vorbelor batrinilor care spun „apoi, pe vremea noastra era...” si apoi adauga „era cum era, pentru ca eram tineri”.

Sfatul meu pentru cei care vor ca Balul de Absolvire sa le ramina in memorie este sa dea totul din ei, sa se simta liberi si descatusati, sa traiasca din plin acele clipe, sa tina minte ca sint unice.

Corina Fusu, ziarista

La scoala (fosta nr.1, actualmente Liceul „Asachi”) eram trei prietene: eu, Aida, care acum este doamna Leanca si se afla la Haga, si Viorica Madan, acum la BNP din Paris. Emancipate rau - purtam cele mai scurte fuste, eram ultraironice cu baietii (care nu ne pareau nici frumosi, nici destepti) si eram hotarite ca nu ne vom casatori niciodata. La bal insa, (sub aspect vestimentar) ne-am permis o abatere - rochia mea era in dulcele stil al anilor ‘70 – lunga, din sifon, ultralarga si cu minecile liliac. Flutura frumos in timp ce mergeam pe jos pina la Valea Morilor, unde am intimpinat zorii. Sub aspect sentimental atunci nu am facut nici o concesie, dar mai apoi, peste ani, baietii nostri au inceput sa ne para tot mai frumosi si tot mai destepti. Circa 40% s-au facut medici si inca unii foarte buni: Adrian Musteata - chirurg estetician, Andrei Cojocaru - medic in Germania, Emil Negrescu – in SUA, Vlad Pulbere – un foarte bun traumatolog aici... Nicolae Andronic a fost mai original si s-a facut politician...

N-a iesit nimic nici din juramintul celibatului – eu am incalcat prima propriile teorii – m-am maritat pe la 20 de ani. Astfel, toate planurile noastre feministe s-au dat peste cap.

Nici nu-mi vine sa cred ca au trecut 30 de ani de la balul nostru de absolvire. Chiar in curind ne intilnim sa sarbatorim evenimentul. Cu mare drag. Caci am avut o clasa foarte buna, vreo 15 medaliati cu aur si argint si profesori cum azi mai rar gasesti. Acum, uitindu-ma in urma, imi dau seama ca scoala mi-a dat mai multe cunostinte si o comunicare mai calitativa decit universitatea. Si prieteniile cele mai trainice tot de acolo au ramas.