Prima lor întâlnire a fost tot una virtuală. După ce au făcut schimb de două-trei fraze despre o fotografie postată de Andrei pe un site de specialitate, a invitat-o la un ceai verde. Discuţia a durat mai mult de şase 6 ore, după care... îşi beau deja ceaiul în bucătăria lor comună. Chiar dacă, după ce le vezi creațiile, îți închipui că nu pot avea în casă decât un pat postat pe-o burtă de balenă sau scaune cu picioare de struț, casa lor e întruchiparea ascetismuluidar de un ascetism parfumat cu magchampa. Explicația e simplă: sunt ioghini, Andrei dintre cei convinși, e chiar antrenor de yoga, iar Irina e în devenire. Libertatea de creație este ceea ce umple casa lor, chiar dacă trebuie să respecte o regulă dură: atunci când unul dintre ei lucrează, celălalt trebuie să tacă chitic și să nu intervină cu păreri. E greu pentru amândoi, deoarece sunt vorbăreți din fire. După ce e gata lucrarea începe cea mai plăcută zăbavă, discutatul. Așa că se culcă cu dimineața în cap și se trezesc pe la amiază, atunci când apare între ei iarăși o ceașcă de ceai verde. Deci, vorbim?

”Primele fotografii au fost experimente pe seama prietenilor mei, pe natură, pe anumite obiecte pe care le vedeam mai interesante, abstracte… ", spune Irina. A început să facă fotografie cu un aparat simplu, apoi semi-profesionist. Aşa a adunat 25 de lucrări pasibile de o expoziţie, pe care a și realizat-o, împreună cu o prietenă, în anul 2007. Cu trei ani mai târziu, Irina s-a aventurat într-o expoziţie personală cu 45 de lucrări profesionale, care a avut un succes răsunător. Deci, se poate! - și-a zis și acum nu ar putea s-o convingă nimeni să renunțe la fotografie.

Ca și toată breasla, și Irina, şi Andrei mănâncă o pâine de la nunți. "Nu oblig oamenii să stea într-o anumită ordine sau poziție, dar fotografiez emoţiile, surprind momentele interesante", spune Irina. "Ceea ce ne dorim noi este să sugerăm, să începem un gând, o discuție, dar să nu punem, cu rigiditate și aplomb, punctele pe ”i”. Omul are dreptul la propriile concluzii", sare în ajutor Andrei.

De fapt, fețele și obiectele de pe fotografiile Irinei migrează, poetizându-se inevitabil, în pictură, și invers, elementele picturale se strecoară subtil în fiecare fotografie. A prins, cu antena ei sensibilă, nevoia de poveste într-o lume obosită de calcule și iată că vibrația i se întoarce – tocmai a încheiat cu mare succes o expoziție în Germania (unde a vândut mai mult de jumătate din lucrări și s-a declarat, cu semi-bucurie-semi-tristețe din nou "un artist fără operă") și, dacă a reușit să sensibilizeze inimile lipsite de colesterol ale nemților, ce ne mai rămâne nouă, celor care la un colț de masă plângem și la celălalt, ajișderea...

Așa cum mai toate lucrurile le realizează în doi, au și un vis în comun. Pentru unii o fi fiind copiii, copacii şi fântânile, dar pentru Anshulesik nu poate fi atât de simplu și ordinar: ei se gândesc la o expoziţie de fotografii, pe care ar realiza-o și ar arăta-o lumii împreună.