S-a răsturnat cu barca în Zambezi, pândit de dinții lustruiți ai crocodililor, a admirat, de aproape, funduri nonșalante de elefanți, căutându-și de trebi noc turne pe lângă cortul său, a fost protagonistul unui episod de Lost in Translation, varianta Madagascar, a fost învinuit că ar vrea s ă fure osemintele strămoșilor unui trib nervos și lipsit de sub tilitate, a sărit în prăpăstii în Noua Zeelandă, a copt cozonac de Paști pe Coasta Morților, ce mai tura-vura, Alexandru Sârbu a făcut lucruri oarecum diferite de cele pe care le fac oamenii de afaceri de talia lui. A scuturat demult de pe șlapi nisipul de aur fals al allinclusive-ului și nici stelele de pe cer nu le mai numără doar câte cinci. În schimb, a cunoscut viața adevărată, zice el. Și suntem tentați să-l credem.

Ghid pentru începători. Ce trebuie să știe un om care vrea să pornească într-o aventură de acest gen? În primul rând să planifice foarte minuțios călătoria. Și să nu se abată de la traseul stabilit. Nu se umblă cu chestii de astea "vai-vai, ce locuri frumoase, să mergem puțin mai încolo sau dincolo". Nu. Altă dată o să mergi și o să vezi ceea ce ți s-a părut vai-vai. Organizarea unei călătorii durează cel puțin o jumătate de an. De exemplu, mergem în Peru în noiembrie, dar pregătirile durează deja de vreo câteva luni. De obicei, pentru chestii organizatorice, colaborăm cu o agenție de turism din Moskova sau din Africa de Sud, dar motorul nostru de pe loc e Valeriu Efimov, mare pasionat, un nomad adevărat și ne corupe și pe noi să pornim la drum. Se face planul, se fac rezervările la toate hotelurile, la toți ghizii care trebuie să ne însoțească, la mașini, helicoptere. În Africa zburăm și cu avioane mici dacă trebuie să ne deplasăm peste locuri de netrecut. Și la fiecare etapă – mașină, avion, helicopter, totul trebuie bine coordonat, ca să nu ai surprize că ai rămas în junglă sau în pustiu fără transport sau fără ghizi. Apropo, toate călătoriile noastre nu sunt scumpe. Ceea ce facem noi costă în jur de 3 mii de dolari de persoană, având în vedere că luăm și mașini, și helicoptere. Noi nu vrem să vedem hotelurile, ci țara. De aceea, în general, călătorim cu o echipă stabilă de 6 oameni (doi se mai schimbă, dar 4 sunt de fier), pentru că e tocmai bine pentru 2 mașini. Plus doi ghizi locali, care îndeplinesc și rolul de șoferi.

 

 

Madagascar. Hoții de Oseminte. A nu se confunda cu desenul animat.

 

Ne-am oprit pe noapte să punem corturile. Am cinat. Am admirat apusul. Și, când să ne culcăm ca niște oameni pașnici, am auzit foșnete stranii. Ne-am trezit înconjurați de vreo treitriburi cu sulițe și topoare. Mai mult de o sută de oameni. Întâi au văzut mașinile, apoi, când s-au apropiat mai mult, au văzut și oameni albi! Mai nu li s-au rupt cozile de mirare. Apoi simpla curiozitate umană s-a transformat în enervare. Și enervarea creștea. Sulițele se apropiau amenințător de noi, fluturau pumni, se căscau guri, străluceau dinți și săreau în sus amulete. Încercam să negociem, să dăm impresia că suntem drăguți. Nimic. Dar nu voiam să murim chiar atât de prostește, căci n-avea să vină nimeni să ne caute în această pustietate și chiar dacă avea să ne caute, unde naiba avea să ne găsească? Într-un sfârșit, căpetenia, primarul lor care știa franțuzește, formulă capul de acuzare: am venit să le furăm osemintele strămoșilor lor! Deci, asta era! Aveam șanse să ne lăsăm osemintele noastre lângă cele ale strămoșilor lor! Am încercat să-i explicăm că respectăm enorm sus numitele oseminte, dar navem niciun plan în privința lor, vroiam pur și simplu să dormim o noapte aici, în corturi. Pe urmă ne-am dat seama că de vină erau de fapt ghizii noștri, 2 localnici care ne erau și șoferi. N-au ținut cont de o regulă de aur în Africa. Și nouă ne scăpase din vedere să întrebăm. Fiindcă mai călătorisem prin Africa. De exemplu, în Namibia, la triburile himbas, triburi nomade, am avut un ghid deștept care, înainte de a intra pe pământurile acestora, trecea pe la magazin și cumpăra niște cadouri: tutun, zahăr, bomboane. Trebuie să vii la șeful tribului și să-ți prezinți onorurile. Cadoul în sine este de importanță secundă, în primul rând contează faptul că-l onorezi: să vadă satul, tribul, că șeful lor a fost băgat în seamă. Că i-au fost prezentate cadouri, au vorbit cu el și și-au cerut voie să pună cortul pe teritoriul lor. Și atunci ei, mulțumiți că ritualurile au fost săvârșite și s-au simțit importanți, ziceau cu demnitate: poftim, aici puteți să vă puneți corturile. Iar seara veneau cu tot cu soții, copii și ne dansau, ne cântau, ne făceau show-uri în jurul focului. Dar, asta se întâmplă când ghidul este deștept. Iar când sunt niște gură-cască, apoi ți se întâmplă istoria de mai sus. Lucrurile se explică astfel: neprezentându-te, tu umilești căpetenia, îi demonstrezi că nu este atotputernic, că nu este nici măcar puternic, că poate să fie neglijat și nebăgat în seamă. Așe ceva nu se iartă. Dar am scăpat. În schimb, n-am scăpat de malarie. Nu ne vaccinasem niciunul. Parcă ne-am pornit s-o facem, dar cineva a zis într- o doară că vaccinurile nu sunt tare eficiente și noi, din lene, ne-am grăbit să-l credem. Un membru al echipei, din Africa de Sud, s-a îmbolnăvit brusc. A agățat chiar 2 tipuri de malarie, din propria prostie. Luasem cu noi o mulțime de repelente, chestii de alea anti-țânțar pe care le bagi în priză, dar el se credea mai presus decât toate fleacurile astea, doar era și el din Africa, credea că toți țânțarii îl cunosc. Și l-au mușcat de l-au rupt, era cu picioarele umflate, dar tot nu se dădea cu nimic. A trebuit să-l evacuăm cu helicopterul. Iar alți doi membri ai echipei (unul dintre ei, ironia sorții, un medic cunoscut în Chișinău), au descoperit peste vreo 3-4 luni, făcând o investigație la Kiev, că au malarie. Le scăzuse imunitatea și se îmbolnăveau la fiecare pas. Și s-au dus să verifice de ce. Eu am pățit ceva mai simplu, am băut cola locală cu wiskey local. Recunosc, a fost o mare prostie. Un wiskey de 2 dolari nu poate să fie bun. Aveam cognacul nostru în rucsac, dar am vrut cocktail! A doua zi eram plin de bășici și vedeam doar cercuri verzi. Și cel mai mult mă rugam să nu fiu nevoit să mă duc la spitalul local. Voi n-ați văzut cum arată spitalele în Madagascar! Concluzie: sănătatea e extrem de importantă în asemenea aventuri, aveți grijă.

Namibia, dragostea mea.

E o țară uriașă, în care ar încăpea toată Europa de Vest, dar care are doar 3 milioane de locuitori. Am trecut prin locuri prin care picior de om nu fusese vreodată. Te trec fiori pe spate de câte ori îți amintești. Ghidul nostru era un neamț, care și locuia acolo, moștenise un rancho și mult pământ, ne-a și invitat la vânătoare pe pământurile lui. Ne-am dus, dar n-am prea împușcat, sunt lucruri mult mai interesante pe lumea asta decât să ucizi animale. De exemplu? De exemplu, pe parcursul unei singure zile noi am traversat trei stihii – am coborât din munte, am traversat pustiul și am ajuns la ocean. La ocean am pescuit și ne-am întors în pustiu, unde am și dormit. (Să-ți închipui că o asemenea zi o poți petrece la birou, bând cafele și vorbind la telefon...) Aerul era răcoros, nisipul – cald, apusul în flăcări, o plăcere.

Cum să îngheți în Africa.

Cred că în viața mea cel mai mult am înghețat în Africa, în Botswana. Eram pentru prima dată în Africa (ulterior ne pregăteam mult mai detaliat pentru călătorii, doar tot pățitu-i priceput), am avut grijă să-mi umplu rucsacul cu tricouri și șorturi, când colo – seara erau 4-5 grade. În cort! Iar la 11 ziua erau 35 grade de căldură. Noaptea iarăși turbam de frig. Eu încă am fost cel mai norocos, fiindcă din pură întâmplare îmi luasem o vestă fără mâneci, dar era de puf! În schimb, am făcut un tur prin safari de o săptămână.

I-am văzut și în viața reală. Am pus odată corturile lângă un lac care era plin de crocodili și hipopotami. Dar mai aproape de 2 metri totuși n-am îndrăznit să ne apropiem de mal. În schimb, ei îndrăzneau! De obicei, te culci seara și auzi chiar după pânza cortului cum cineva cronțăie, cineva molfăie, tropăie în jurul tău. Dimineața ne trezeam și în jurul corturilor noastre erau și urme de leu, și urme de hienă, și de leopard, și de elefant... Într-o noapte mă trezește Valeriu Efimov, cu el dormim tot timpul întrun cort: ”Scoală, scoală, avem elefanți în tabără! Mă trezesc și aud cum de-asupra noastră trosnesc crengile. Căutau lăstari tineri cu trompele. Deschid fermoarul cortului și văd un fund de elefant exact în față. Am tras încetișor fermoarul înapoi și am stat fără să respirăm, rugându-ne să nu se împiedice și să cadă în coadă. Și l-am întrebat apoi pe ghid: voi doar purtați totuși un soi de responsabilitate pentru viața noastră, aveți măcar o armă cu voi? Nu n-avem nicio armă, dar nu e nevoie. Ce să-i zici? Apropo de crocodili. Făceam raffting odată pe râul Zambezi. Acest râu Zambezi este lat și mare, dar, după cascada Victoria cade într-o trecătoare și merge mai departe în munți, întrun spațiu mult mai îngust și, respectiv, devine mult mai adânc. Iar pe mal, pe pietre, stau crocodilii și se uită leneș la tine. Ghizii ziceau că crocodilii nu vânează la apă curgătoare, dar ce căutau ei acolo, se pune întrebarea? Se hrănesc cu ceva, undeva vânează, doar nu au venit acolo să facă băi de soare? Ziceau că sunt mici, că au doar un metru jumătate, așa că nu avem d ce să ne facem griji. Normal! Dar se știe că el nu te mănâncă prospecior, ci te trage cu coada la fund, te îneacă și te ascunde între pietre, până te frăgezești sau putrezești puțin, să devii mai apetisant. Iată că în acest Zambezi decorat cu crocodili pe margini mai nu m-am înecat. Noi am făcut mult raffting în viața noastră, pe diferite râuri și în diferite colțuri ale lumii. Și tot timpul ascultam antrenorul cu o jumătate de ureche. Dar aici a fost pentru prima dată când am ascultat foarte atent ceea ce zicea. Și tocmai ne povestea cum trebuie să procedezi dacă ți se răstoarnă barca. Sub barcă întotdeauna mai rămâne puțin aer, așa că poți să te înalți să respiri un pic. Și ca să ieși, trebuie să mergi cu palmele pe fundul bărcii într-o singură direcție (vesta doar te ridică în sus), să nu pierzi timpul și să te panichezi și să o iei într-o direcție sau alta. Bun! Înțeles! Și, la unul dintre cel mai complicate praguri, ceva de genul Duzina Dracului, ne-am răsturnat. Am căzut sub barcă și am făcut exact după instrucție. Am vrut să respir sub barcă și am pierdut timpul. Poți să respiri sub barcă într-un loc liniștit, dar când totul în jur bolborosește nu poți respira nici pe naiba. Și atunci am mers cu palmele într-o direcție, așa cum mi-a zis instructorul, deși deja mă asfixiam și mi se cam stingea luminița în capătul tunelului. Am ieșit, totuși, fiind cu gândul și la crocodilii de pe mal... De atunci mi-a apărut un fel de complex. Am mers încă o dată, deja în Cile, dar eram cam încordat. Nici nu-mi mai plăcea așa de tare... Ce, mă rog, atâta raffting, bombăneam...

Cea mai sigură țară pe care am văzut-o este Noua Zeelandă.

Dacă vreți o țară frumoasă cu oameni frumoși, trebuie să mergeți acolo. În Noua Zeelandă nu este niciun animal de pradă, probabil țânțarul este cel mai groaznic prădător (nu în sensul că ar fi mulți sau periculoși, ci că ar vrea ceva de la tine). Natura este extraordinară. Ai de toate: păduri, munți, gheizere, cratere, ocean, marea Tasmaniei. Gheizere în parcul orășenesc – sună bine, nu? Acolo am făcut și bungie jumping, am sărit la 150 m în prăpastie legat întâi de brâu, apoi de un simplu scaun de birou, acolo am făcut raffting cu gradul 5 de complexitate, dar tot timpul am avut o senzație de maximă încredere, totul e de calitate și siguranță. E e o țară unde poți să călătorești liniștit cu întreaga familie, chiar dacă ai parte de aventuri, aceste aventuri sunt extrem de bine planificate.

Apa.

Prima dată când am fost în Africa, nici din sticlă n-am vrut să bem. Ne-au adus-o fără etichetă și n-am riscat. La început eram foarte atenți. În Namibia, însă, am băut apă și din râu. Iar în Patagonia poți să bei apă din orice băltoacă. Pentru că e din ghețarii topiți. Practic au Evian peste tot. Din punct de vedere a purității naturii, Patagonia este cel mai bun exemplu. E la 2000 km de Polul Sud. Nu este nici o industrie, suflă vânturile în permanență și curăță aerul, și acolo cred că am băut cea mai curată apă din lume. Pentru sănătate a fost o procedură de dezintoxicare extraordinară. Am mers până în Ushuaia, e ultimul punct al lumii înainte de Antarctica. Erau patru ghețari în fața noastă și noi umblam mândri pe dânșii. Niște munți extraordinar de frumoși. E o țară frumoasă, argentinienii sunt un pic hăbăuci ca și noi, ca și toți latinii de altfel: cuvântul meu, fac ce vreau cu el. Dar e o țară sigură, civilizată. Am înghețat și acolo în corturi pe zăpadă, dar tot vina noastră a fost că nu ne-am documentat chiar în detaliu. Ne-am mai încălzit noi cu cognac moldovenesc, dar nu poți să iei mult în rucsac, în detrimentul lucrurilor de primă necesitate. De fapt, noi ne construim astfel traseul ca o dată în 4-5 zile să stăm la un hotel ca să ne spălăm cum se cuvine, să ne bărbierim. În Botswana am dat chiar de un hotel cu 5 stele, cu un restaurant extraordinar. Ne plac tare mult fructele de mare și când avem ocazia să le mâncăm foarte proaspete, nu ne dăm în lături. În Namibia o căldare de stridii e 5 dolari. Au ferme acolo. Și poți să le mănânci chiar de la mama lor... Dar dacă nu avem ispite de genul acesta, intrăm la supermarket, luăm produse și plecăm în munți. Uneori ne gătește ghidul ceva local.S-a întâmplat că am cumpărat și un purcel viu. Sau cocoși... Andriușa Parasencov, medicul, gătește foarte bine. Și noi foim în jur, îl ajutăm cum putem. Următoarea călătorie, cum am zis la început, va fi în Peru și insulele Galapagos. Pe insulele Galapagos vom face diving. Am mai făcut diving și în Egipt, și la Marele Recif de corali în Australia, iar în Maldive am petrecut o săptămână foarte frumoasă cu 15 moldoveni și cu întreaga familie, am căutat (și am găsit) balena cu picățele. A fost așa o armonie între oameni pe care i-am văzut pentru prima dată în viață! Și echipajul foarte de treabă. Iar feciorul s-a dovedit a fi talentat la diving. Înota alături de balenă de parcă se născuse acolo!

De instructori trebuie să asculți.

Mai ales la diving, la raffting, oriunde, de fapt. Este o chestie ex-sovietică că am fi de-asupra legilor și e de fapt un complex. Care nu aduce bine nimănui, ba dimpotrivă. În Egipt de exemplu, era cald și aerul uscat, și noi, deși luaserăm cu noi două sticle de vin, una am adus-o înapoi din cauza căldurii, iar rușii umblau cu plosca de băutură tare după ei. Trebuie măcar din când în când să te trezești. Să vezi lumea din jur. Ei însă au altă teorie: m-am odihnit tare bine, nici n-am văzut marea...

Eu, în genere, iubesc viața.

Îmi place orice timp – plouă-plouă, ninge- ninge, e glod – e glod, e soare – e soare! Îmi place totul în viața mea - îmi place munca mea, îmi place casa mea, familia mea, prietenii mei... Sunt un tip fericit.