Moni. Leapșa a doua. Ridicolul bate sublimul.

1. Povesteşte-ne cea mai incomodă situaţie pe care ai trăit-o la un eveniment public.
Ca un om energic ce sunt, nimeresc în situații incomode, stupide și ridicole cu o periodicitate mai mare decât oamenii mai cumpătați, așa că aș avea o galerie întreagă de momente care ar trebui să mă tortureze zi și noapte și unele chiar reușesc să o facă, până nu mă iau în mâini și le dau de guler afară. Sau le rog frumos, cu închinăciuni și temenele, să părăsească scena craniului meu și să se ducă într-o lume mai bună, adică naibii de aici. Una din primele scene înălțătoare pe care mi-o amintesc e un festival de dans folcloric la care participam prin clasa a șaptea, probabil. Și, așa cum tropăiam noi cu foc înainte și-napoi, la un moment dat, sala a început întâi să chifnească, apoi să râdă cu hohote. Ne era și nouă vesel, dar nu prea mai înțelegeam de ce. Ca, într-un sfârșit, să-mi arunc privirea-mi plină de pasiune în jos și să observ că fusta mea aluneca într-un mod absolut trădător de sub brâul brodat. Am pândit momentul când am ajuns în drept cu cortina, am șters-o împreună cu partenerul meu rușinat și am legat fusta la loc, apoi am ieșit, cu mâinile în sus, să ne continuăm dansul. Momente din astea, când te ia cu nădușeli pe la ceafă, iar picioarele ți se răcesc de la ridicolul momentului (pe unde naiba umblă sublimul? Pe la patetici?) au mai fost și, îndrăznesc să cred, vor mai fi.
2. Când ai avut prima dată senzaţia că oamenii te percep altfel de cum te-ai aştepta?
Se zice că omul este rezultatul obținut din împărțirea imaginii de sine la imaginea pe care o au ceilalți despre el. E o temă care mă pune în gardă și acum (în raport cu mine și ceea ce cred eu despre mine), mă minunează (felul unor oameni de a aprecia alți oameni, criteriile lor și motivele pe care le găsesc ca să se simtă superiori, indiferent dacă au sau nu dreptul, uneori nici stângul) și mă uimește (distanța astronomică a imaginii de sine a unor oameni de ceea ce percep eu a fi, în momentul acela, imaginea lor adevărată). Dar despre mine era vorba, nu? În general, fiind o tipă autoironică, fac tot felul de glumițe, mai mult sau mai puțin nevinovate (dacă le spui tu, nu dor, ești sub anestezia propriului umor) pe seama mea sau povestesc istorii de genul celei de mai sus, pentru mine e o formă de a rămâne oarecum în normalitate, când e bine să nu te iei prea tare în serios. Dar îmi asum deja și consecințele – că vorbele mele vor fi răstălmăcite, interpretate, scoase din context sau aranjate așa, încât noua autoare a poveștii să arate pur și simplu o zeiță a perfecțiunii în raport cu umila mea persoană. Enervant, desigur, dar sunt și de învățat două lecții de aici – sau încetez să fiu autoironică sau să încetez să mă mai mir de interpretări. Lecții pe care încă nu le-am prea învățat. Omul rămâne pentru mine o sursă de uimire continuă.
3. Care a fost momentul de cotitură (plus/minus) al carierei tale?
Atunci când din jurnalist angajat m-am transformat în angajator. Jurnalistul care stătea blazat cu picioarele pe masă și scria un text la două săptămâni, își culegea laudele, apoi stătea iar cu picioarele pe masă până-i venea muza s-a transformat în salahorul poate să muncească zile și nopți, sâmbete și duminici și uneori chiar să-i pară că acesta e cel mai frumos mod în care putea să-și petreacă timpul. Adevărat e că uneori își pune întrebarea sacramentală: dar la ce bun fac eu toate astea? Are cineva nevoie de ceea ce fac? Apoi oftează și salahorisește mai departe.
4. Există un model pe care l-ai urmat, un profesor pe care l-ai ascultat?
Înveți mereu. De la oricine. Cum să scrii. Cum să nu scrii. Cum să gândești. Cum ar fi bine să nu gândești. Dacă te oprești, prinzi la mucegai și, din păcate, mucegaiul uman nu ridică prețul purtătorului, așa ca la brânzeturi.
5. Care ar fi punktul maxim ce poate fi atins de tine?
Un metru șaizeci. L-am atins deja.