Lorina si casele “Eu nu vulgarizez lucrurile la care tin…”

lorina“Eu nu vulgarizez lucrurile la care tin…”
Lorina este una din rarele femei care stiu sa creeze atmosfera in orice spatiu. Are o relatie speciala cu obiectele din jurul ei, si ele o asculta cu piosenie si supunere, se muta din loc in loc, se impaca si se imprietenesc, chiar daca legile dure ale castelor si stilului le-ar fi permis alta data sa strimbe din nas unele la altele. Daca vrea Lorina, le dreseaza si vor sta cuminti alaturi toluri tesute de casa, mobile baroce si vaze orientale si nici nu vor cricni, chiar se vor simti privilegiate una de vecinatatea alteia.

– Am o atitudine deosebita, o perceptie deosebita pentru case. Casa pentru mine inseamna statornicie, chiar vesnicie. Poate, de aceea sint atit de instabila si de agitata, pentru ca toata vremea caut un loc. Caut ceva, un spatiu, o cochilie, in care sa pot sa intru si sa ma linistesc.

Nu am fost in toate casele in care (am vrut sa zic de-a lungul timpurilor) a locuit, cochiliile temporare, dar stiu ca niciodata nu a locuit in case noi. Betonul nu emana senzatia de vesnicie? Carevasazica, nu. Pentru ca, zice ea, tot ce s-a construit in ultimii cincizeci de ani s-a construit prost. „Dintr-un dor de normalitate, am incercat sa sarim peste anii acestia si ne-am aliat cu arhitectii din perioada interbelica. In anii douazeci-treizeci, la Chisinau s-a construit mult. Era si o viata mai buna, iar cei care aveau bani nu construiau hodoronc-tronc, ci angajau arhitecti. Nu puteam trece indiferenta pe linga vreo casa frumoasa, bateam la usa, voiam sa vad cine sta acolo, iar cind s-a demolat un intreg cartier din zona spitalului de urgenta, imi venea sa opresc buldozerele.

Acum fiecare moldovean (in cazul dat nu e vorba de apartenenta nationala, ci teritoriala) se crede Gaudi in combinatie cu Le Corbusier. Ceea ce se si vede in plin centrul Chisinaului. In rastimpul cind nu construieste, nu restaureaza, Lorina da friu liber tendintelor ei iluministe. Prin anii nouazeci chiar a facut si o emisiune despre case, unde erau pusi cu vehementa la stilpul infamiei nenorocitii carora nu le dadea in cap ca mai exista stiluri in afara de „ca la cumatrul Vasile”. Exagerez cu stilpul infamiei, dar saracii gospodari cu case cu „suba” si coloane pareau tare pusi pe ginduri de lectiile de arhitectura ale Lorinei. A mai existat un proiect iluminist, cel al revistei de arhitectura si design Arcada, dar ideea se nascuse prea devreme, cind piata nu era inca pregatita pentru un soc estetic.

– Eu nu am scoala, dar sint ca motanul, simt foarte bine. De un lucru sint foarte sigura, de intuitia mea. Am calatorit atita, atitea reviste am rasfoit si atitea carti am citit, incit nimic nu mi se mai pare nou si nimic nu mi se pare imposibil.

Poate, de aceea actioneaza fara frica. Melanjul de stiluri pe care il practica, eclectismul delicat, cu un pic de libertinaj stilistic de boema frantuzeasca, ea il gaseste firesc si in deplina armonie cu tendintele mondiale: „Lumea se amesteca, doar nu traim in ghetouri, fiecare vine cu bagajul sau cultural, cu obiectele si modul sau de viata. Stilistii au prelucrat acest eclectism si i-au conferit un aer organizat. Atit. La noi, intr-o societate in care «amestecul» se refera doar la originile «e de la tara – nu e de la tara», melanjul e ceva organic, pentru ca nimeni n-a invatat vreodata ce e puritatea stilului”.

Majoritatea erau incintati atunci cind veneau in ospetie, apoi a venit momentul cind unii au zis: nu vrei sa ne decorezi si noua casa? Fiindca ii cunostea foarte bine pe stapinii caselor pe care le-a decorat, n-a trebuit sa treaca bariere psihologice, totul a decurs in deplina armonie si totala incredere. „Doar nu-ti propui sa le schimbi factura intelectuala, incerci un pic sa-i ghidezi sa nu faca greseli grave.” Si in cazurile cind se afla pur si simplu in ospetie, ochiul vigilent al Lorinei vegheaza. Dar acum actioneaza delicat, sub forma de sugestii: aici ar trebui alta lampa, aici culori mai calde, acest scaun ar putea sa aiba o alta tapiterie etc., etc. „Fii atenta, nu face din mine un mare specialist, e mai degraba un fel de a exista. Am si eu nevoie de placeri, senzatii, de aer sa respir.”

Cu mobilele vechi Lorina are o relatie si mai speciala. Inca de cind Chisinaul era in flamuri rosii si visul de aur al cetateanului era sa aiba o garnitura de mobila „Codru”, dar trebuia sa se multumeasca si cu o „Albina-3”, Lorina cauta mobile de epoca.
– Aveam o garsoniera pe Kogalniceanu, parca era muzeu. Puneam una peste alta tot ce gaseam aruncat in strada. Adica, nu orice gunoi, ci piese de mobilier pe care fostii proprietari nu le mai considerau la moda. Aveam inca de la Moscova si citeva icoane pretioase strinse din strada. Prin toate podurile pe care le-am abandonat trebuie sa mai fie cufere, oglinzi, rame. Apoi am inceput sa adun constient, pentru mine sau pentru altcineva. Frecventam consignatiile, imi facusem un cerc de cunostinte din domeniu. Si intimplarea imi scotea oferte in cale. Odata mergeam cu masina pe Stefan cel Mare si am vazut la un balcon un scaun turcesc in ploaie. Incercam sa ghicesc carei usi ii apartine balconul cu pricina. L-am gasit. Intr-un timp, cind am vazut ca se aduna atit de multe, am inceput sa ma culpabilizez, nu numai ca ma temeam ca va trece intr-o manie, dar aveam si probleme de depozitare, trebuie totusi sa ai grija de aceste obiecte, n-o sa le tii in ploaie. Eu respect foarte mult autenticitatea. Mi-ar placea si mie sa ma culeaga cineva peste ani si sa-mi intinda alta piele, sa ma repare si sa mai traiesc o viata.

Play casino games at casinoranking.ca and win cash prizes. You can use the cash to start a blog similar to punkt.

Valoare afectiva sau financiara?
„Daca un lucru iti vine de la parinti, are o valoare afectiva, daca il cumperi tu de la marche, atunci ajustezi istoria lui la a ta, ii creezi o istorie noua. Daca cumperi un obiect care a apartinut deja cuiva, incerci sa te impaci cu el, sa te racordezi. Nu cred ca amprentele energetice sint atit de puternice incit iti influenteaza intr-un fel viata. Pentru mobile exista restauratori, iar pentru vesela – detergenti, nu? Obiectul, din pacate, e dependent de noi. Il muti, il schimbi, ii innoiesti captuseala, nu el dirijeaza.”

Inca din prag, te invaluie mirosul de casa locuita, e ceva imperceptibil, greu de definit – de la covoare, de la lemn, poate de la busuioc, inaintea placerilor estetice te corup cu delicatete placerile olfactive. In foarte putine case am avut senzatia ca vreau sa intru si sa traiesc acolo. Fara sa vad interiorul. Are viata ei casa aceasta, si din cauza luminii, si din cauza culorilor si a obiectelor de arta.

– A fost o casa veche-veche, cu patru camere, din piatra, la care in anii saptezeci a fost adaugat un apendice. Am stricat tot ce a fost construit in perioada sovietica, am dat jos toata tencuiala in camerele care au supravietuit si am incercat sa valorificam ceea ce ramine din ea. Peretii de piatra au fost cei care au desemnat conturul celorlalte componente. Piatra e un material atit de nobil, incit e pacat sa o acoperi. A fost tratata doar cu o substanta de protectie care impiedica adunarea prafului. Turnul a fost facut ca sa inalte un pic constructia, din cauza ca cele doua case care flancheaza „obiectul” nostru sint mai inalte. Si i-a dat un usor aer de cetate medievala.

Am rugat mesterii sa pastreze si sa curete fiecare caramida din peretii darimati. Pe una din ele era imprimata o talpita. In 1870, un copilas se juca prin lut fara sa stie ca urma lui va fi transformata, peste o suta si ceva de ani, in detaliu artistic. Am gasit si caramizi cu iscalitura mesterului. Si pe acelea tot le-am pastrat.

In general, casa a fost conceputa pentru o familie din citeva generatii, cu copii mari sau cu un mod de viata foarte activ, care primesc foarte des oaspeti. Are doua aripi distincte, cu toate dependintele necesare, astfel nu trebuie sa stea in permanenta cap in cap in acelasi salon, la acelasi televizor. De fapt, majoritatea ideilor bune au reiesit din niste probleme de constructie: trecerea deasupra garajului s-a transformat intr-un salon care poate fi folosit si ca odaie pentru copii, lejanca ce incinta pe toata lumea a aparut din cauza ca baia de peste perete capatase niste dimensiuni prea impunatoare – vreo 30 mp, si desi era conceputa cu dresing, oricum era prea mare.

Partea privata este accesibila doar celor de-ai casei, pentru o intilnire de afaceri nu e obligatoriu sa se treaca prin toate camerele.

Toate usile sint din casa veche. Au fost doar curatate de straturile de vopsea, dar neuniform, ca sa li se pastreze amprenta timpului. Dar, fiindca erau mai multe decit ne trebuiau pentru casa noua, a venit ideea usilor pictate. Pentru mine ideea nu e noua, mai pictasem mobila. Chiar am fost in mod special in nordul Romaniei, pentru a studia traditia.

Sufrageria araba este adusa de la Balti, a fost gasita intimplator, dar e intacta, cu toate cele zece scaune in buna ordine. Bucataria este facuta din niste bufete vechi, le-am taiat jos, am pus o placa de marmura. Bufetul verde e contemporan, romanesc, cumparat la primul salon de mobila romaneasca.

Cea mai pretioasa mobila este in salonul de ceai, gasita intr-o casa vizavi de Cimitirul Armenesc. A stat intr-un sopron din anul ‘46, cineva mi-a spus ca s-ar putea ca vecinii lui sa aiba o mobila. Era acoperita cu paienjenis; din cauza ca a fost foarte uscat in sopron s-a pastrat foarte bine. Este chiar in catalog, are semnatura celui care facut-o si a celui care a restaurat-o inaintea razboiului.

Lustra. Foarte multa lume incearca sa evite lustrele de cristal, ele simbolizind intr-un fel ambitiile burgheziei sovietice. Prietena mea, care era merceolog nu stiu pe unde si avea acces la toate marfurile deficitare, avea tendinta sa-si investeasca salariul in aceste obiecte, pe care nici nu reusea sa le foloseasca. Odata si-a cumparat chiar si o masa de biliard. Avea intr-un garaj adunate obiecte extraordinare. Lustra a stat cuminte in cutie nu se stie citi ani, nici nu stia cum arata. Cum am vazut-o, de la ea am si pornit ideea dormitorului. Nu am instalat-o ca pe o lustra, ci ca pe un decor. Am coborit-o la doi metri si am prins-o cu un lant.

Dormitorul a fost conceput altfel. Patul, jos, in stil japonez, trebuia sa fie in zona de sus, si jos – un salon intim. Unde poti sa bei ceaiul dimineata – si sa admiri gradina prin ferestrele uriase. Dar s-a intimplat asa ca atunci cind s-au mutat in casa, sotia era insarcinata si ar fi fost destul de greu pentru ea sa urce si sa coboare atit de frecvent scara destul de abrupta. De aceea dormitorul acum arata asa cum arata. In locul acestui pat traditional va fi o canapea si doua fotolii, evident, tot de epoca.

Cel mai mult tin la birnele de lemn. Care s-au conservat bine in lut. Dar mi-a placut ideea sa le curat, sa le valorific. Tin foarte mult la faptul ca le-am recuperat pe toate.

Covorul l-am cumparat de la un salon de anticariat, unde fusese o inundatie, Cum am intrat, am simtit ca miroase a covor, am deschis usa unui dulap si l-am vazut, imbibat, prinsese prima floare, dar inca nu era mucegait de tot. Am cumparat solutii speciale de curatat, l-am intins in curte si l-am spalat. Rar covor de o asa vechime si sa nu aiba nici un fir rupt. A fost o achizitie buna, cautam unul cu subiect, pe care sa-l folosesc ca pe o pictura.
Usile au fost pictate de catre Iurie Platon, in partea cu nuduri si de Liliana Platon, in partea mai cu naturi moarte. Iurie Platon este un fel de pictor-fetis pentru Lorina, cred ca are cea mai mare colectie de tablouri de-ale acestui autor.

– Admir foarte mult ceea ce face el, el, la rindul lui, intotdeauna a citit si a inteles foarte bine poezia mea. Sintem prieteni aproape din copilarie. Am facut expozitie impreuna cind au aparut „Cioburile”. El a expus vase de ceramica facute cioburi si lipite din nou, farfurii pe care erau scrise versurile mele; la a treia carte mi-a facut grafica. O cunosc si pe sora lui. Tin foarte mult la Liliana si mi-a placut ideea sa le combin creatia. Seara picturile lumineaza, din cauza fundalului aurit. O sa treaca timpul, ii ziceam noi lui Iurie, casa ar putea sa nu reziste, dar pictura ta – da. Sau daca suferim faliment, o sa vindem usa cu usa si o sa imbogatim la loc. Caci, intre paranteze fie spus, usile sint date in chirie stapinilor acestei case.

Manifest pentru valorile autentice
– Nu tin la lucrurile cu valoare nominala, ci la cele cu valoare sentimentala. E atit de rece si pustiu in jur fara ele. Mai ales ca locuiesc impreuna cu parintii, care au adus cu ei de la tara toate lucrurile la care au tinut. Si eu am carat covorul mamei la Paris.

La surpriza de a o descoperi nici pe departe atit de cosmopolita si neatasata de folclor cum am crezut-o, imi replica aproape taios: va place voua sa cautati demonicul in mine. De fapt, eu lupt cu provincialismul, iar atasamentul meu fata de anumite lucruri este normal si natural. Nu cint inlacrimata Miorita seara cind ma culc, cind spun cuvintul „mama” nu-mi picura o lacrima amara din ochiul sting, nu ma-nchin in fata patrunjelului, il tai pur si simplu in salata. Nu vulgarizez lucrurile la care tin. Am toata incarcatura de om cult, dar nu de provincial, nu de bleg. Sint doua lucruri absolut diferite. La noi s-a depus o crusta de vulgaritate sentimentala pseudoliterara pe tot ce misca. Uneori, cind lipsesc un timp din tara, nici nu inteleg ce se mai vorbeste la televizor. Tu intelegi ceva?