Monthly Archives: May 2014

Leapșa lui Moni

1. Aproape toţi copiii erau alintaţi de părinţi cu anumite diminutive sau apelative. Unde am copilărit eu îmi amintesc de apelative ca Ţuchi, Ţuţu, Bubu. Mulţi dintre ai au rămas cu aceste nume, iar astăzi nu sunt tocmai fericiţi. A existat vreun apelativ care să te urmărească din copilărie? Crezi că aceste nume pot traumatiza?
Tata și mama erau prea ocupați ca să ne mai dea diminutive, în general ei credeau cu sfințenie că pe copii trebuie să-i iubești doar atunci când dorm, ca să nu-și ia nasul la purtare, așa că în clipele bune (rare, foarte rare) bunica, cu care locuiam în aceeași ogradă, îmi zicea Angeluș. A fost atât de demult, încât îmi pare uneori că mint spunând asta. La școală, într-o clipă inspirată, profesoara noastră de matematică, Veronica Gheorghievna, pe care o iubeam din toată inima de eminentă (avea umor și strungă între dinți) care nu prea iubea matematica (în general efortul academic) luându-mă de mână în timp ce tocmai rezolvasem o problemă la tablă, a zis (nu țin minte intonația, deci optez pentru „ambiguă”): „Simionel pus în picioare!”(era vorba de tata, căruia îi semănam și are un caracter nu tocmai pașnic, adică are ceva de spus exact atunci când nu e momentul și îl apucă simțul dreptății când nimeni în univers nu i-a cerut-o). Din clasa a cincea până într-a zecea, toți colegii nu m-au numit decât Simion sau Sânion (în funcție de notele pe care le aveau). Dat fiind faptul că mai aveam două colege Angela Brașoveanu, tații cărora ambii erau Gheorghe și respectiv în catalog erau Angela Brașoveanu Gheorghievna nr.1 (rămasă și azi Gica) și Angela Brașoveanu Gheorghievna nr.2 (îi ziceam pe ascuns Vaida, ei nu îi plăcea, dar nu țin minte etimologia poreclei), eu, cu Simion, ieșeam din rând, lichidam inflația. Nu mai țin minte cum mă numeau băieții care erau îndrăgostiți de mine, dar presupun că în public, ca să nu se trădeze, tot Simion îmi ziceau. Pe parcursul vieții mele seculare, am avut o grămadă de variante de nume, fiecare – șefi, colegi, prieteni etc se străduiau să-l personalizeze cumva, probabil Angela le suna prea banal, așa că am o colecție întreagă de Angy, Angelica, Angeluș, Gingelea, Angeluța, Angeloiu, Angeloni, Brașoveanca, Brașov, Brasha etc etc, care în fond nu m-au nenorocit, nu m-au traumat și, aș îndrăzni să zic, nici nu m-au prea deranjat. Nu pot să explic de ce. Probabil narcisismul meu sănătos nu a avut de suferit. Și de aceea uneori sunt uimită când unii oameni cad în leșin sau sunt în pragul apoplexiei atunci când li se greșește o literă sau un accent din numele lor.
2. Care este cea mai veche amintire?
Încerc să cred că e o imagine pe care o aveam cu mine din leagăn sub mărul (deja defunct, a făcut puf de ăla alb pe tulpină, care dacă-l apeși cu degetul, sângerează, care omoară copacii și mi-a părut tare rău, că îl iubeam, avea un cuib de hulub sălbatic în el) și în jurul meu mișunînd oameni cu treabă, probabil ungând cu lut casa, dar familia mea (în mod deosebit sor-mea care e mai mică decât mine cu un an juma) mi-a injectat în creier fără drept de apel alt caz crestomatic din măreața-mi copilărie. Sor-mea, fiindcă abia se târa, dar o făcea cu viteză supersonică și reușea să cadă în cele mai neverosimile locuri, era priponită de păretare pe patul de lemn din saraiul bunicii, iar eu, fiind mai mare, umblam deja liberă prin prerii. Și! Atenție, poveste groaznică! Se zice că eu i-am luat odată biberonul lui sor-mea și i-am băut laptele, condamnând bietul prunc la subnutriție și criză identitară! Eu, ca infractor minor, nu țin minte, evident. Nici laptele nu mi-a plăcut așa de tare în copilărie, mai ales pielița, brrr! Dar nu te pui cu folclorul familiei!
3. Dar cea mai frumoasă?
Nu fac topuri, aș fi nedreaptă. Îmi plăcea să mă ascund. Să mă urc în mărul (alt măr, văratec, cu trei crengi și mere care cădeau mălăiețe jos ochind gura omniprezentelor nătăflețe) și să stau acolo până se întuneca și răgușea mama chemându-mă la mâncare (eram igzact de-asupra nasului ei), să mă ascund în tufele de fragă și să fac movilițe de coji albastre până nu mă găsea bunica cu un harag pe spate sau să mă ascund în grădină între bostani și glugi de porumb și să mă uit cum se face cerul galben, verde, 
poi ultramarin, apoi să apară stelele, apoi să născocesc un motiv de ce n-am ieșit la cină și de ce m-au căutat cu toții prin tot satul, până la nana mea din celălalt capăt…
4. Ai avut un animal de companie în copilărie?
O da, am avut ca animale de companie un cârd de gâște ușernice, de la care îți luai privirea o clipă și deja te asurzea urletul Anetei, în păpușoii căreia intrau cu tenacitate, oile, pe care le pierdeam cu regularitate luându-mă cu cititul, buhaiul Florian care mi-a mâncat conspectul la franceză, vaca Florica cu o pată pe ochiul stâng, care o făcea să fugă oarecum asimetric, atunci când, înainte de lecții, făceam rally-ul nostru de un kilometru spre cireadă… Doi câini, unul Bobil, pletos, cu guler alb, care dormea mereu pe zăpadă, nu recunoștea cușca, și pe care l-a luat o apă mare când eram prin clasa a noua. Și altul – Balana, care își făcea vânt și sărea peste poartă, destul de înaltă de altfel. Noi nu aveam atâta dexteritate și nici demnitate, treceam pe dedesubt, julindu-ne burțile. Deci, Balana sărea poarta și mergea cu noi oriunde, ulterior și la școală. După lecții ne întâmpina. Îi plăcea grozav să facă pipi sub nasul câinilor care turbau de lătrat după gard. Apoi am o amintire cu el legat în ograda mătușii mele, deja eram studente. Ce căuta acolo, căci era un câine liber, a ieșit tot timpul din toate lanțurile? A lătrat, apoi ne-a recunoscut. Nu țin minte cum a murit.
5 Cum te vedeau prietenii în copilărie? Eu eram oarecum băiețoasă. Purtam pufoaică, ciubote de cauciuc (cu marginea întoarsă, că era fancy) și căciulă de iepure cu urechile legate la spate. Nu recunoșteam umbrelele și mănușile. Prietena mea Ileana era mai atletică și eu, cu o constituție mai fragilă, încercam să-i semăn, respectiv învârteam în fiecare zi roata șișcorniței mărunțind păpușoi pentru vacă și oi. Căram apă cu două căldări și duceam cu o albie de aluminiu balega la râpă. Verificându-mi mușchii dacă au crescut. La studenție, o prietenă, dorind să mă jignească probabil, (în momentul în care făcusem un salt peste un rând de vie), a zis: tu n-ai nimic feminin în tine! Eu am râs. Nu-mi părea deloc atractiv la anul întâi să umblu cu unghii lungi (ca să pară degetele mai fine) cu tocuri (ca să pară picioarele mai lungi), cu meșe (ca să pară părul mai bogat)… Îmi părea o mare fățărnicie. Toată viața femeilor îmi părea falsă, trebuia mereu să pară ceea ce nu erau, să arate altfel decât erau în realitate, ca să placă. Ha! La anul doi m-am mai răzgândit.
2. Dar vecinii? Vecinii-copii sau vecinii-maturi? Vecinii-copii de obicei îți sunt prieteni, iar de maturi te cam temi, nu știi la ce să te aștepți de la ei. Cum am mai menționat, Aneta m-ar fi rupt picioarele dacă mă ajungea din urmă din cauza gâștelor (și avea o voce pițigăiată că te scotea din minți, respectiv eu visam la același lucru în privința ei), mătușa Ioana nu ne iubea: 1 – ea nu iubea pe nimeni, 2 – pe motiv clasic de împărțire a haturilor, tanti Anastasia nu zicea niciodată nimic, ea venise să le fie mamă celor zece copii la care fugeam noi în permanență. Aveau un dud în ogradă cu dude cât degetul mare și păroase, care te gâdilau în cerul gurii. Mai târziu, avea să se îmbolnăvească de o boală strașnică, care o făcea să-i putrezească carnea de vie, i-a căzut o bucată de limbă când vorbea cu una dintre fiice. Mătușa Vasilița semăna cu sfânta Duminică din poveste, sau cel puțin atunci când citeam povești, anume pe ea mi-o închipuiam. Mică, subțire, cu capra de ață, cu prispă de lut și cu mulți duzi și caiși pe care îi furam de roadă atunci când nu reușeam să ne cerem voie. Uneori alerga cu cârja din urma băieților că-i scârnăvesc grădina, dar în general era iertătoare. Acum îmi dau seama că n-am răspuns la întrebare pentru că nu știu ce atitudine aveau anume față de mine. Poate pentru că mă simțeam parte a hoardei de copii din măhală și nici nu-mi închipuiam că aș fi putut pretinde la o atitudine personalizată. O fi bine? O fi rău?
P.S. Transmit leapșa lui Alex Cosmescu. Să-ți fie de bine :)